Lumânările ard până la capăt

Cele mai frumoase cărți citite au ajuns întâmplător la mine. Poate dintr-un dat al soartei, poate așa trebuia să se întâmple, cert e că de multe ori recomandările călduroase nu au trezit ecouri entuziaste în sufletul meu (cu excepțiile de rigoare,  firește).

Lumânările ard până la capăt (Sάndor Mάrάi) este una din întâmplări... întâmplare simplă, nu a ființei, ci a ...virtualului, fiindcă el mi-a scos-o în cale. După cum suna o reclamă, a fost la un click distanță. Titlul m-a sedus instantaneu, fără să citesc vreo recomandare, am pus-o în coș. Apoi am așteptat, am ars de așteptare, iar când a sosit am lăsat-o o vreme, n-am citit-o fierbinte, nu pentru că nu voiam, ci din simplul motiv că veneau sărbătorile de iarnă cu agitația specifică, or  eu  râvneam la o liniște egoistă, ca să mă pot bucura cu adevărat de propria descoperire (nu aveam niciun dubiu, sigur avea să-mi placă...nu știu de ce, pur și simplu știi lucrurile astea).

Sάndor Mάrάi este, din acest moment pentru mine unul dintre scriitorii totali, mari, adevărați, adjective dragi multor critici sau doar cititori pasionați, dar justificate numai dacă, într-adevăr, lucrurile se simt la fel și în interior. Mai presus de aceste etichete (sau ceea ce le justifică în fapt) e sinceritatea dezarmantă a scriitorului, sinceritate care te lasă fără niciun scut în fața miezului ființei. Poți să negi cât vrei adevărul celor spuse (care nu e chiar ușor de acceptat), dar sensul acestora te bântuie, nu-ți dă răgaz, te hăituiește (verbul e cu atât mai potrivit cu cât în centrul semnificațiilor cărții stă o vânătoare) dacă insiști în nepăsare.

Pe scurt: doi bărbați, ajunși în pragul senectuții, se reîntâlnesc după patruzeci și unu de ani. În copilărie și tinerețe au fost prieteni nedespărțiți, au trăit pe viu acea prietenie cântată încă din timpuri imemoriale (Epopeea lui Ghilgameș îmi vine în minte, urmată de Antichitate, cu numeroasele sale opere ce slăvesc prietenia mai presus de iubirea pasională). Între ei, între trecut și prezent, stă umbra aceleiași femei. Întocmai cum se petrece în viață, lucrurile nu sunt niciodată clare...sau, mai degrabă, claritatea aceasta are mii și mii de nuanțe, e strâns legată de ochelarii prin care e percepută de fiecare trăitor.

Continuarea o găsiți pe Azi Citesc

Cum poate dăuna intelectul în creșterea copiilor?

E o întrebare pe care nu mi-am pus-o până nu am citit Conceptul continuum (da, a sosit în sfârșit momentul să scriu mai amănunțit despre ideile întâlnite în carte). Și totuși, cum se face că ceea ce a dus la realul nostru progres, mai ales pe scară cultural-socială, devine dușmanul ascuns, tăcut, al speciei integre din punct de vedere psihic?!

Jean Liedlof spune lucruri care pun pe gânduri, care nasc frământări (și cred că acesta e scopul, de fapt):

„...nu este teritoriul facultății intelectuale să decidă cum ar trebui îngrijt un bebeluș. Avem instincte absolut precise, experte în fiecare detaliu al îngrijirii copilului, mult înainte să devenim orice s-ar asemăna cu Homo sapiens. Dar am conspirat să zădărnicim atât de tare această cunoaștere demult statornicită, încât angajăm  cercetători cu normă întreagă să deslușească modul în care ar trebui să ne comportăm cu copiii noștri, unii față de alții și față de noi înșine. [...] Suntem acum aproape îngenuncheați de către minte; simțul nostru înnăsct legat de ce e bun pentru noi a fost așa de tare subminat, încât de-abia mai suntem conștienți de funcționarea sa și nu mai putem distinge impulsul original de unul distorsionat.”

A fost, cred, cea mai profunda explicație pe care am găsit-o eu în toate lecturile mele pentru obsesia programului, măsuratului, corectului în ceea ce privește somnul și mâncarea bebelușilor. Instinctul (dacă mai are puterea să iasă la suprafață și să învingă straturile superficiale, adăugate de civilizație) ne îndeamnă să răspundem la fiecare semnal transmis de ei, să nu-i lăsăm să plângă (suntem „setați” să fim puși în discomfort de plânsul unui bebeluș, tocmai pentru că firesc e să facem tot ce se poate face ca plânsul să înceteze, el transmițând un semnal clar că ceva nu e ok), să nu le facem program de masă, ci să-i lăsăm pe ei să ne arate ce li se potrivește. Mintea ne spune că dacă vom face toate astea vom, fi, fără doar și poate, manipulați de aceste mici ființe care vor căpăta o putere tot mai mare asupra noastra. De fapt nu doar mintea, ci și specialiștii (unii) care ne asigură că e ok să-l lăsăm să plângă ca să știe „unde îi e locul”, că e ok să-i facem program la 3 ore, că altfel se „invață prost” (deși eu nu cunosc doi adulți cu program identic de masă, dar belușii ar trebui să mănânce toți la fel, potrivit acestor idei), că e normal să pedepsim, altfel nu cunosc limitele.

Mărturisesc, nu ne deloc ușor să le împaci pe cele două. Cum, când mândria noastră ca indivizi (și ca specie, de fapt) e faptul că rațiunea e cea care ne face superiori animalelor? Cum să te lași pradă instictelor, când asta ar însemna o decădere din superioritatea noastră? Teoretic simplu (dar „simplitatea” e dată azi, din păcate, de lecturi aprofundate, am ajuns în situația în care suntem nevoiți să citim ca să știm că instinctul nostru e cel sănătos si nu trebuie să fie reprimat): lăsând la o parte toate teoriile care implică reguli nenumărate, care încearcă să intervină acolo unde instinctul trebuie să conducă, care ne fac să vedem în bebelușul/copilul care-și strigă nevoile cel mai mare dușman al nostru. Practic e nevoie de un drum regresiv, de „curățare”, de eliminare a straturilor superficiale care acoperă miezul ființei noastre și o derutează atât de mult încât nu mai poate recunoaște ceea ce îi este specific! Specific ființei umane, nou-născutului, dacă pornim de la începuturi, este să-i fie îndeplinite așteptarile, continuum-ul său: nevoia de hrană (care nu ține cont de timpi și măsurători, așa cum doi indivizi nu consumă aceeași cantitate de mâncare, nici bebelușii nu pot mânca identic!), nevoia de afecțiune (de aceea etapa in brațe e foarte importantă și sfârșește în momentul în care bebelușul e pregătit pentru desprindere, adică atunci când începe târâtul) și nevoia de siguranță, dar aici iarăși e o problemă spinoasă, fiindcă am ajuns să considerăm tot universul o amenințare la viața bebelușului. Căzăturile, cauzate de dorința de exploatare sunt firești, ba sunt necesare, și nu pun în pericol viața, juliturile sunt lecția necesară pentru a învăța, pe propria piele (sensul concret al expresiei ar trebui să ne spună multe despre necesitatea experienței), ce dăunează și ce nu, iar pielea e așa bine „construită” încât se reface de fiecare dată, iar cicatricile dispar în proporție de 99% ulterior. Azi ne trebuie curaj să lăsăm un bebeluș să cadă, să se ardă (nu se va arunca niciunul în foc, instictul îi spune să fie circumspect cu necunoscutul, să testeze treptat, cel mult va face bășici superficiale la mâini, care iarași nu pun viața în pericol; dar câți îl lasă acum liber să bage mâna în foc, în afară de câțiva părinți „ciudați”, suciți, care sigur sunt inconștienți?), să guste pământul, să se tăvălească în iarbă sau frunze.

Da, sunt câteva pericole reale. Mașinile sunt spaima celor mai mulți dintre noi, așadar mă includ și eu aici, chiar dacă încerc să nu mă las dominată de frică. De fapt am avut o experiență groaznică din acest punct de vedere, pe moment, ea a fugit înspre stradă  iar eu, necântărind bine momentul în care trebuia să pornesc ca s-o pot opri, nu am putut s-o prind din urmă, eram la 3-4 pași de ea când a ajuns la marginea unei străzi foarte circulate, deși strigasem în câteva rânduri să se oprească, iar în vocea mea deja se simțea disperarea. NU s-a oprit când am strigat, dar când încă un pas i-ar fi putut fi fatal, s-a oprit brusc și s-a întors la mine zâmbind. Câteva zile am fost terminată de expreință, cu greu m-am împăcat cu ea, cu experiența adică, i-am povestit și lui ce mi s-a întâmplat, de groază să nu pățească la fel...apoi m-am vindecat, încet, de spaimă. Și, citind mărturisirile autoarei despre cum sunt lăsați bebelușii indienilor yequana să se joace pe marginea unor gropi adânci, fără să-și piardă, o clipă, încrederea în instinctul copilului de conservare, am realizat că eu tocmai asta făcusem, mi-am pierdut încrederea. În această interpretare, gestul ei, de a se opri FIX înainte de pericol, îmi pare cea mai clară dovadă a unui instinct sănătos de supraviețuire, atâta vreme cât ea e cea care poate anticipa (sunt tragedii pe care nimeni nu le poate evita, mergi liniștit pe trotuar și te trezești luat pe sus de vreun obsedat de viteză) pericolul. Bineînțeles că nu as repeta niciodată experiența doar ca să văd că, într-adevăr, instinctul o salvează, ar fi aberant și lipsit de sens, dar împăcarea cu tine și înțelegerea profundă a momentelor reale de pericol sunt absolut necesare ca să ne putem raporta în mod sănătos la copii, nu dominați, subminați în permanență de frici obsesive.


Pericolul acesta  nu poate fi testat, e de datoria noastră să fim lângă ei tot timpul când se află în vecinătatea lor, să fim fermi în atitudine atunci când poate ar avea chef sa se joace fugind pe stradă, dar fără amenințări care de care mai grozave, care transmit mai mult frica noastră, în loc să evidențieze realul pericol. Atâta vreme cât unui copil nu i se interzic experiențe la tot pasul (dintre care unele sunt chiar hilare, precum acela de a „gusta” hainele de exemplu sau de a se târî pentru că „se murdărește”, dacă nu chiar aberante), atunci când întâlnește interdicția justificată, aceea care-l păzește cu adevărat de pericole, el va putea să o accepte mai ușor, iar fermitatea tonului e de natură să dea senzația că adultul are un motiv bine întemeiat să facă acest lucru. Până la urmă, și în situația de mai sus, ea a înțeles interdicția, chiar dacă senzația mea a fost că nu mă ascultă și nu înțelege că e în pericol, dar nu a urmat-o decât în momentul în care devenea perfect justificată, respectiv înainte de a pune piciorul în stradă.

Nu citisem cartea (dar știam multe idei din ea prin intemediul forumului AP) când avea Iulia câteva luni bune, începuse târâșul, și am lăsat-o, în pat, singură, să văd ce face când ajunge la marginea lui. A fost o senzație extrem de puternică (amestecată cu teamă inițial, de ce să nu recunosc) urmată imediat  de revelație, când am vazut-o cum se întoarce, grijulie, spre mijlocul lui!!! Da, fără avertizare, fără mine la margine s-o ghidez, doar ea, singură...a stat câteva secunde, a „mirosit” parcă aerul, și s-a întors cu o mișcare sigură din fața „pericolului”, mai exact a dat înapoi (pericol pe care l-am evaluat eu înainte, în cazul în care totuși ar fi căzut, era de la o înălțime mică, pe un covor moale și gros; sigur, dacă te apuci să faci scenarii, că ar putea cădea nu știu cum și ar putea fi fatal, cred că nu îi mai lași nici să umble, când vine momentul, tot din același motiv, ceea ce e imposibil.)

Experiențele de genul acesta au fost multe: cu focul, cu scările, cu tacâmurile și mai sunt cu siguranță și altele, care nu-mi vin în minte acum. Nu s-a accidentat niciodată, încât să sufere cu adevărat pe urmă, nu s-a tăiat niciodată cu cuțitul, de exemplu, cu foarfeca, nu s-a înțepat cu furculița, ba a ajuns ca acum să le mânuiasca exact ca un adult, pentru că e familiarizată cu ele încă de la 7-8 luni. Știu că scepticii vor spune că am avut noroc și ceea ce am făcut noi cu ea a fost un act de inconștiență.  N-am cum să le schimb părerea. Nu a fost inconștiență, a fost încredere în puterea de a se păstra întreagă, încrederea în specia care se poate adapta la mediul, mai mult sau mai puțin stil. Eu (de fapt noi, din fericire gândim la fel în această problemă) cred că instinctiv bebelușul știe să se protejeze, să-și păstreze integritatea. Iar cartea asta a fost cea care mi-a întărit toate convingerile nesedimentate, rămase până în momentul lecturii. Nu mă pot abține să constat că în cazul altor copii, nelăsați să descopere pericolul prin propria experință, accidentele sunt mult mai numeroase. Mie asta îmi spune multe și-mi  întărește ideea că cea mai sigură cale spre îmblânzirea necunoscutului și a pericolului este înfruntarea, directă, pe măsura puterilor. Și că, nelăsându-i să experimenteze, să simtă, abia așa le atenuăm simturile și instinctele! De unde să știe un copil că aruncându-se de la 2 metri se poate răni grav, daca nu a fost lăsat să cadă nici de la 20 de cm?! Nu are cum pentru că nicio informație adunată de propria experiență nu-i sugereaza pericolul. Da, îl avertizează adultul, numai că prin natura lucrurilor va dori să testeze ceea ce i se interzice...Și uite-așa ajungi într-un cerc vicios, când, așa cum spuneam mai sus, ți se pare că tot universul conspiră și atentează la siguranța copilului tău.

Concluzia autoarei e firească, în lumina acestori idei: „cu cât mai puțin interferează mintea cu instinctul în formarea modelelor comportamentale, cu atât mai puțin rigidă ar trebui să fie structura la suprafață (despre detalii comportamentale, ritualuri, cerințe de conformitate) și cu atât mai inflexibilă în miez (în atitudine față de sine, atitudinea față de drepturile celorlalți, sănătatea, plăcerea, echilibrul tipurilor de activități, impulsul de conservare a speciei, folosirea economicoasă a plantelor și animalelor din mediu și așa mai departe). Într-un cuvânt, cu cât se bazează mai mult o cultură pe intelect, cu atât mai mullte constrângeri asupra individului devin necesare pentru a o menține.”

Pe întelesul meu, raportat la copii, fiindcă pe ei îi avem în vizor, afirmațiile s-ar „traduce” cam așa: la nivel superficial, exterior, e necesar să fim flexibili, altfel nu putem să trăim în armonie cu specia din care facem parte. E greu să te armonizezi cu tine și cu ceilalți atunci când ai tot felul de reguli/standarde impuse de societate sau chiar de tine:  nu tolerezi copiii care vorbesc tare, nu ești de acord cu  „needucații”, adică aceia care nu salută la comanda și nu mulțumesc frumos instant când le faci un compliment sau le dai ceva (deși nimeni nu ți-a cerut nimic, ca atare nimeni nu ar trebui să aibă așteptări; mulțumirea va apărea în timp, atunci când copilul îl are pe adult model și-l vede cum mulțumește atunci când cineva face, gratuit, un gest frumos, de bunăvoință) nu acccepți propriul copil decât dacă se încadrează în niște norme impuse de anumite autorități, care scriu din fața monitorului și nu au văzut niciodată copilul tău, dat știu că dacă nu ia x grame pe lună trebuie suplimentat cu lapte praf, nu înțelegi de ce și băieții pot purta roz și asta nu înseamnă că se transformă peste noapte  în fete, nu îți place ca un copil să răspundă pe acelasi ton pe care tu însuți/însăți îl folosești (deși comportamentul nedorit al copilului nostru oglindește cu fidelitate toate defectele noastre!!!) și lista ar putea continua, lucrurile care țin de suprafață, de idei preconcepute, de „așa e bine” pentru că...(nu știm nici noi de fapt de ce așa e bine), sunt nenumărate și nu fac decât să ne îngreuneze relațiile atunci când ținem cu dinții de ele.

Ceea ce ar trebui să fie însă egal cu sine însuși sau măcar să nu sufere variații prea mari este modul în care ne  percepem pe noi înșine, ceea ce ne definește în forul nostru interior, ceea ce ne dă identitate. Respectându-ne propriile nevoi, recunoaștem și celorlalți nevoia de a li se respecta nevoile și știm când devenim prea  abuzivi să ne retragem. Iar ceilalți înseamna, întotdeauna, și copiii! Suntem ființe, persoane, cu toții, așa cum un adult are nevoia să fie înțeles și acceptat cum e, la fel, un copil, are aceeași nevoie. Și nu, asta nu înseamnă că „i se dă nas”, decât dacă, atunci când încercăm să ne ascultăm și înțelegem partenerul, înseamnă  același lucru. Înseamnă doar că îi sunt respctate drepturile sale de copil și de ființă umană în același timp.


„Nosce te ipsum!” zicea Socrate....și mare dreptate avea, dacă după mii de ani există voci ce susțin același lucru! Numai cunoscându-ne pe noi putem să ne definim limitele interioare, barierele de care nu e cazul să trecem, ci să le semnalizăm cât mai clar, tuturor. Numai așa putem oferi propriilor copii modele ale devenirii umane...demne și integre.

Magicianul, John Fowles

Întâlnirea cu Fowles a fost love at first sight și s-a petrecut „așa cum trebuie”, cu primul volum al scriitorului (Colecționarul), datorită unei prietene dragi. De regulă nu am urmărit vreodată să citesc un scriitor în ordinea apariției cărților, deși principiul nu-mi displace.

Totuși, auzisem în repetate rânduri că Magicianul este the masterpiece ori, cel puțin, cartea cu cel mai mare succes la public. Ei bine, în opinia autorului, este cartea ce i-a adus „cea mai puțină satisfacție profesională”, dar se pare că s-a obișnuit cu acest paradox, cititorii sunt iremediabil atrași de cărțile pe care el le apreciază mai puțin.

În „Cuvânt înainte” scriitorul dezvăluie câteva dintre paralele literare care se pot face pe marginea romanului: Le Grand Meaulnes, al lui Alain Fournier, Bevis, scris de Richard Jefferies, și Marile speranțe, cunoscutul roman al lui Dickens. Ultima afiliere o intuiește o studentă, după apariția cărții, iar coincidența face ca, deși autorul n-a avut  în minte romanul, el să fie cel preferat din creația englezului.

Nicholas Urfe, personajul principal al cărții, este un profesor de limba engleză care alege să predea pentru o perioadă în Grecia, la Liceul Lord Byron din Phraxos. Decizia poate fi explicată în parte fiindcă vrea să scape de un trecut anodin, dar și pentru că își dorește să se cunoască mai bine, să-și testeze limitele, atât profesionale, câât și umane. Portretizat ca un Don Juan inițial, se îndrăgostește înainte de plecare de o australiancă, Alison, numai că nu e dispus să recunoască acest fapt. Despărțirea o suportă cu greuate, dar și cu demnitate, femeia, în timp ce bărbatul se simte eliberat.

Nicholas are ocazia, înainte de a zbura spre însorita Grecie, să-l cunoască pe Mitford, cel pe care îl înlocuiește la liceu (o experiență mediocră strict din punctul de vedere al profesiei, deoarece tânărul profesor nu simte nicio plăcere să predea engleza la un nivel atât de facil), acesta avertizându-l, fără nicio altă explicație, să stea departea de „Sala de așteptare”.

Ajuns pe insulă, în timpul unei plimbări menite să alunge plictiseala, ceea ce se și întâmplă, datorită peisajului edenic, găsește, din întâmplare, o pancartă de genul celor pe care stă scris „Trecerea interzisă”, numai că pe ea stă inscripționat  un mesaj cunoscut deja: Salle d'Attente. E lesne de înțeles de ce la vederea ei atenția lui Urfe sporește la maxim, cu atât mai mult cu cât de la sosire nu avusese parte de nicio experiență care să-i dea satisfația bunei decizii, în ciuda locurilor atât de încărcate mitologic.

Din acest moment acțiunea devine complet imprevizibilă, în mijlocul realității se inserează ficțiuni ce-l vor da peste cap pe neofitul Nicholas. Aici îl cunoaște pe Conchis, stăpânul locurilor (și al jocurilor!), dar și al vilei pe care Urfe o vizitează la fiecare sfârșit de săptămână, personaj ce capătă nuanțe magice în ochii civilizatului englez. Are parte de experiențe tot mai bulversante, încât la un moment dat nu va mai ști ce e realitate și ce e ficțiune, iar concepția lui despre iubire și sentimentele ce le trăise până atunci capătă contururi tot mai largi, mai vagi.

 Este angrenat într-un soi de teatru modern, în care personajele nu știu ce rol le așteaptă, iar improvizațiile apar la tot pasul. Astfel, se îndrăgostește de Lilly, cea care o va face pe Alison tot mai mică în inima lui, deși avusese parte de o vizită neașteptată din partea australiencei, vizită ce i-a arătat că încă există sentimente care nu pot fi nicidecum negate. Dar Urfe e prea atras în mrejele întâmplărilor ciudate, pe care le trăiește cu încântare, încât să mai poată acorda vreo  atenție trecutului personal. De fapt, întâlnirea cu Conchis este un prilej de întoarcere în trecutul istoric, colectiv, sub forme absolut neașteptate. Intensitatea trăirilor poate fi legată cu siguranță și de locul desfășurării acțiunii, fiindcă „pe insulă te simțeai  aruncat în trecut. Era atâta spațiu, atâta liniște, atât de puține contacte cu lumea, încât prezentul se estompa și trecutul devenea de zece ori mai actual.”

Lectura romanului a fost pentru mine la fel de imprevizibilă precum viața pe tărâm grecesc a lui Nicholas Urfe. Nicio clipă nu am intuit încotro curge subiectul, iar la fiecare răsturnare de situație mă gândeam că e imposibil să mai fie altele....și de fiecare dată mă înșelam. Până și ultimele pagini au conținut răsturnări de situație, când, datorită filele (puține) rămase, eram ferm convinsă că intuiesc finalul. Nu, nu l-am intuit...nici pe departe. Sunt curioasă dacă vreun cititor a făcut-o!

Cat de normal e normalul nostru?

„Amenințam” în ultima postare că mă voi întoarce cu o serie de articole pe baza cărții Speranței Farca, numai că, între timp, după ce am terminat-o, și-a găsit rapid o altă cititoare, la fel de nerăbătoare, așa că mai mare bucurie am avut s-o împrumut, decât să scriu articole despre ea. Bineînțeles, articolele promise tot le voi scrie, fiindcă e o nevoie irepresibilă pentru mine, în acest moment.

Ca o coincidență seducătoare, în aceeași zi în care terminam „Ce simte copilul...” ajungea la mine, chiar prin intermediul traducătoarei (multumesc și pe această cale, Claudia Neacșu ) „Conceptul Continuum” (Jean Liedlof). Inutil să mai adaug că în nici trei zile cartea era „devorată”. Întâi pentru că abia acum făceam cunoștință „oficial” cu multe concepte/idei pe care mi le-am însușit prin prisma AP-ului (Attachement Parenting), apoi pentru că e o carte care trezește din amorțire, zgândăre instinctele noastre prea dezorientate de valurile de gândire critică, rațională.

Un rezumat al ei ar fi, cred, prea lung (nu m-as putea decide ce să las pe dinafară), așa că cea mai sinceră  cale de a vorbi despre ea rămâne, probabil, să scot citate care prin conținutul lor, dacă nu sunt în măsură să provoace, să pună pe gânduri și chiar să ducă la o reconsiderare a poziției noastre „civilizate” față de puii proprii, nu înseamnă că adevărul lor nu există, ci că, pur și simplu, sinele nostru, ceea ce ne constituie ca specie, e prea înrobit de rațiune, de partea care ține de „civilizație”. Acest fapt nu ar fi, în sine, cea mai mare problemă, dar limitata mea experiență de până acum mi-a arătat că cei care contestă mai tare ideile de genul „bebelușul trebuie ținut în brațe pentru a se putea desprinde singur când e pregătit” sunt în același timp și cei mai nemulțumiți de relația cu propriul bebeluș/copil, fapt care mie îmi sugerează exact adevărul celor spuse vădit și implicit de Jean Liedlof. Îmi asum subiectivitatea opiniei, nu poate și nici nu e firesc să fie pusă la înălțimea unui studiu, dar mie observația mi-a fost mai mult decât suficientă încât să nu dau credit (defel) ideilor moderne si exagerat moderne în ceea ce privește creșterea bebelușului independent încă din primele ore de viață. Și până în acest moment simt (instictul îmi spune, acum sunt și mai sigură) că altă calea mai potrivită pentru noi nu era.

Pe scurt, după experiența avută cu indienii Yequana, în mijlocul cărora a petrecut aproximativ doi ani, autoarea, new-yorkeză, și-a dat seama că specificul nostru, ca specie, în materie de crescut copii și trăit viața, nu este acela cu care suntem noi obișnuiți. Dacă ar fi așa, înseamnă că toți oamenii, de pretutindeni, civilizați sau mai puțin civilizați, ar trebui să se comporte conform aceluiași tipar. Dar lucrurile nu stau deloc astfel.

Cea mai evidentă opoziție dintre noi, „civilizații” și ei, „sălbaticii” este aceea că în timp ce noi considerăm fericirea, ca stare de a fi, ceva trecător sau, în orice caz, un sentiment de foarte scurtă durată, ceva după care se tânjește tot timpul, ei trăiesc „în sânul”ei, fiindcă nu au făcut ”pactul cu diavolul”, nu și-au dat instictele (care, să nu uităm, sunt cele care ne asigură supraviețuirea ca specie, altfel ne-am arunca numai așa, de distracție, în fața mașinii ce rulează cu viteză nebună, să vedem dacă într-adevăr se moare... reducere la absurd, într-adevăr, însă acesta e adevărul incontestabil a ceea ce înseamnă instinct de autoconservare) rațiunii. A nu se înțelege că cea din urmă e indezirabilă...ar fi chiar culmea, până la urmă de aceea sunt oameni și nu doar mamifere și atât. Dar în ceea ce privește asigurarea continuității speciei, rațiunea nu are niciun merit, dimpotrivă.

„Continuumul” la care face referire autoarea ar putea fi, simplist spus, tot ceea ce ființa asteaptă să găsească la naștere, iar în cuvintele ei „Acest continuum uman poate fi definit ca o succesiune de experiente care corespund asteptarilor si inclinatiilor speciei noastre, in conditii asemanatoare cu acelea in care aceste asteptari si inclinatii au aparut. Printre aceste conditii se afla si  un comportament adecvat al individului, precum si un tratament adecvat din partea altor indivizi.”

Va urma....

Ce trăiește copilul și ce simte mama lui

Am așteptat multă vreme întâlnirea cu această carte, „posedarea” ei. Destinul a întârziat-o însă, mi-a scos-o în cale când o „uitasem” parcă, prin însăși autoarea ei (spre care îmi îndrept cu recunoștință gândurile de drag). Ceea ce trebuie să se întâmple, chiar se întâmplă...pentru că TREBUIA s-o citesc...să-mi alunge gânduri triste de care nu eram conștientă, dar și să mă bucure nespus pentru că multe dintre alegerile mele (instinctive) au fost și sunt cele firești, să-mi dea forța psihică de a crede în ele și de acum înainte.

O carte care, simt cu toată ființa, ar trebui să se afle pe noptiera fiecărei mame/viitoare mame, pentru că potolește angoase, dând naștere firescului, calmului, puterii de a-și accepta copilul real, nu cel fantasmat. Ea dă extrasimțul necesar pentru a recunoaște perioada de doliu care intervine, fiziologic, odată cu nașterea copilului, resimțită de cuplul mamă-copil ca o pierdere a unei unități perfecte, un totum de sine stătător, funcționând în idealitate, utopic, pierdere de care mama nu e conștientă întotdeauna, dar gândurile și acțiunile sale devin o continuă încercare de remediere, de reîntregire, de refacere a întregului.

O carte pe care trebuie să o termin întâi (pentru că sunt la jumătatea ei, dar jumătatea aceasta am parcurs-o într-o singură seară, cu prețul unei insomnii....insomnie reconfortantă psihic însă, dublată de bucuria week-endului care a permis această „exagerare”) pentru ca apoi să împărtășesc din ea, cu tot dragul, frânturi, reinterpretate prin propria devenire în ipostaza maternă... Simt că nu o pot ține doar pentru mine, m-ar apăsa prea tare vinovăția. Mai ales că ea se circumscrie atât de firesc proverbului „Dar din dar se face Rai” :)

"Timpul n-a mai avut răbdare..."

Pe bune, asta-i senzația tot mai deasă, mai frecventă, halucinantă pe alocuri, trăita aproximativ zilnic.

Sună ceasul, ia fă bine și ridică-te din pat fără să lenevești, dacă vrei să ai parte de câteva minute bune de liniște, atât de necesare ca să-ți pui ordine-n gânduri și-geantă...dacă nu vei să mergi cu ceea ce aveai pregătit pentru ziua precedentă și, eventual, doamne păzește, neasortată cu ținuta! Să apuci să  dai cu apă rece (de ce naiba nu e mai rece că parcă n-are efect?!) peste ochii încă lipiți de somnul cam întrerupt, ce-i drept. Dacă mai poți să-ți înmoi, în aceeași liniște, desigur, buzele într-o ceașcă de cafea, deja ziua începe senin, atât de senin.

Iar copila asta, când o fi crescut în așa hal??? Ea să fie oare sau o fi schimbat-o un spiriduș, într-o noapte cu lună plină, cu o alta mult prea "mare", prea vorbăreață, prea....de toate știutoare și veșnic nedatoare cu replicile?! "Mami, să-mi dai și mie cremă să mă dau pe față, că altfel nu-s așa frumoasă!" . Acum apreciez, cred, la justa valoare produsele "banale" de îngrijire a pielii, gen ulei de cocos, unt de sheea, înfrumusețate nu niscava extract de levănțică, vanilie, flori de portocal etc...nu de alta, dar nu-mi stă inima-n loc că mândra folosește cu pioșenie, aproximativ zilnic, atractivele conținuturi ale micilor sticluțe/cutiuțe colorate naiv...ea care fugea ca dinaintea șarpelui când mă vedea apropiindu-mă cu intenții emoliente....așa că o lăsam în scoarța ei (la propriu :D), bucurându-mă că-mi dăruiește timp liber și stres puțin ca nu cumva să se ungă cu cine știe ce cremă dubioasă de a mea. Nu-i bai, acum au dispărut și dubioșeniile, cea mai mare nenorocire care se poate întâmpla este să găsesc vandalizată ultima cremă cumpărată, atât de suav botezată Prințesa levănțică....și după care ea este absolut ahtiată!!!

Să zicem că reușesc să mă împac cumva cu trecerea timpului care, o dată la câteva luni așa, mă face să mă întreb dacă mi-a vizitat iar vreun spiriduș copila, aia care mai spune, printre altele: "Lasă mami, fac eu mâncare, știu mai bine!" (de-ar da cel de sus să știi cât mai repede :D)...Să zicem....Cum fac, totuși, atunci când se adună grămadă muuuullte treburi, toate urgente, toate imposibil de sărit, toate iremediabil stresante, presante, dătătoare de draci?? Hai că de-ar fi interesante, ar mai merge, gree, greu, dar dacă te procupă tot mai faci cumva...dar nuuu, nici vorbă, sunt cele mai seci hârțogării și, colac peste pupăză, în aceeași perioadă se ivește și o treabă care  îți place, îți place mult de fapt și vrei neaparat s-o faci!!! Nu mai punem la socoteală sarcinile obișnuite de la servicu, nici copilul, da?

Ei, păi ce să faci?! Te trezești brusc că în casă "e atâââât de murdar" (chiar dacăm, între noi fie vorba, e chiar decent, ținând cont ce vîrsta are cel mai important membru al familiei), "Doamne, da' ce gol frigiderul ăsta!!!" (și dă-i, cu zel, să remediezi...goliciunea), "Când sărăcie s-au adunat atâtea haine de spălat sau de pus la loc?" (ei, când, așa-i de regulă, numai că atunci devin inopinat vizibile :D), "Nu înțeleg, cum se face că acum găsesc tot felul de articole interesante pe net?!", "Nu se poate, chiar e online X, Y, Z??...de când nu am mai vorbit, ce bine!" (și dă-i și spune cât de parșiv este hoțomanul ăsta de timp, pe care nu degeaba Radu Stanca îl denumise cel mai cel dintre hoți!, că nu-ți dă  prilejul să te mai bucuri și tu de-o clipă de răgaz...), "La naiba, nu putea să-mi cadă altă dată în mână cartea asta de care nu mă pot desprinde nicicum seara?". Nu știu dacă are rost să mai continui, fiindcă am senzația că ideea s-a conturat suficient.

Așa deci...iremediabil în aceste momente mă iau la lupte (de mori de vânt) cu timpul: îl blestem, îl rog, îl alung, îl implor, îl declar persona non grata, îl ignor și apoi mă recunosc înfrântă în fața lui. Care timp să fie de vină, dacă nici organizare nu e? De unde să fie răbdător cu mine, dacă eu nici acum nu am înțeles, o dată pentru totdeauna, că timpul își urmează "lunga sa cărare" în același mod de când am înțeles și eu cum se măsoară? Că inevitabil îți vine de hac, cu atât mai mult cu cât te pui contra lui și amâni până în ultima clipă treburi de care oricum știi că nu scapi!

Na, așa-ți trebuie, să scrii postare când arde lumânarea în palma  imediat, de mult ce s-a scurtat timpul!!! Fă bine și plimbă-ți degetele pe aceeași tastatură, da-n cu totul și cu totul alte scopuri!! Desigur, asta numai dacă vrei să te poți privi cu seninătate în oglindă, multumită că totuși încă te descurci, chiar onorabil, mai ales dacă ești "strânsă cu ușa", că timpul trece el, nu-i vorbă, dar te și îmbogățește, pe cât de multe clipe îți fură....

"Maaaaamiii, am veniiiiit!"

Și jur că fix acum voiam să mă apuc de treabă!!!

..........................................................................

"Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă
Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ,
În pânza veşniciei de astă dată ruptă,
Noi, dintre toţi tâlharii, vom fi cei mai bogaţi.

Căci, dacă punem mâna pe el şi pe comoară, 
Ne-am pricopsit, prieteni, cum nu ne-am aşteptat, 
Şi, dacă punem mâna pe el, în astă-seară, 
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat..."
                                                  
                                                 Radu Stanca, Buffalo Bill

Fluture captiv

Ai citit vreodată o carte hidoasă şi diafană, o carte despre josnicia fiinţei umane şi despre candoarea ei în acelaşi timp? O carte respingătoare precum mirosul pestilenţios al unui cadavru intrat în putrefacţie, care în răspândirea sa copleşeşte şi acoperă mireasma suavă, delicată a unei margarete? O carte a cărei lectură te face să nu mai priveşti cu aceiaşi ochi nici lumina zilei, nici pe cei din jurul tău? O carte greu respirabilă, care-ţi creează senzaţia dureroasă că aerul din jurul tău se strânge tot, tot, într-un ghem şi apoi dispare în el însuşi, lăsând în urma lui golul, moartea, dar şi speranţa unei guri sănătoase de oxigen?

Dacă răspunsul este „da”, cel mai probabil ai citit Colecţionarul lui John Fowles; dacă e „nu”, s-ar putea ca citind aici să-ţi doreşti cartea cât mai curând....sau nu.

Citatul redactat în franceza veche, luat dintr-un poem anonim – Chatelaine de Vergi – din secolul al XVIII-lea, ales drept motto, surprinde înspăimântător de exact conţinutul romanului: „que fors aus ne le sot riens nee” (fiindcă nicio fiinţă născută pe pământ, în afara lor, nu a ştiut nimic.)

Subiectul este simplist (dar deloc superficial), iar personajele propriu-zise sunt doar două: un funcţionar anodin  răpeşte şi sechestrează o studentă la Arte Frumoase – Miranda Grey  - cu care va încerca zadarnic să stabilească o imposibilă lectură afectivă.

Sigur că la prima vedere pare o banală ţesătură pe tema binecunoscutei atracţii dintre cele două forţe opuse, regăsite în toţi şi în toate: răul, hidosul uman, care atrage binele, frumosul, întinzându-şi tenaculele thanatice asupra lui. Dar nimic nu e banal în conţinutul cărţii. Nimic nu dă senzaţia deja-vu-ului, pe care alte cărţi, apreciate de altfel, ţi-o pot da pe alocuri. Niciun moment lectura nu te relaxează, nu creează senzaţia de bine, de linişte. Odată începută, senzaţiile care te cuprind, perfid, sunt fie de ură dospindă, de greaţă faţă de imundul care capătă puteri crescânde, fie de imensă compasiune pentru fluturele captiv în braţele acestui Nessus şters, inexistent printre cei vii, deşi trăise zi de zi în mijlocul oamenilor. Miranda este fluturele suprem al odioasei colecţii pe care colecţionarul l-a luat în stăpânire deplină şi ale cărui drepturi, libertăţi fundamentale, sunt iremediabil anulate.

Probabil cea mai potrivită comparaţie ar fi aceea cu o intervenţie chirurgicală extrem de complicată, în care speranţa atinge cote maxime fiindcă monitorul computerului, ce măsoară cu fidelitate bătăile inimii, arată că totul este în regulă, pentru ca în secunda următoare acelaşi tot să se prăbuşească, inima cedează, iar piuitul aparatului îi scoate din minţi pe doctorii (lectorii) preocupaţi până la ultimul nerv de salvarea pacientei (Miranda). Resuscitată, victima îşi revine, spre căutarea infinită a libertăţii; un carusel emoţional care te consumă interior, precum o larvă, fericită că a  pătruns în locul interzis şi  atât de mult râvnit,  îşi devorează victima dinăuntru, fără ca exteriorul să lase vreo urmă de suspiciune asupra a ceea ce se petrece inside, în ghearele morţii.

Intruziunea în mintea golită de emoţie, de impatie,  a unui nebun este pe alocuri înspăimântătoare, pe alocuri amorţitoare. Nimic uman nu te întâmpină la intrare...şi, totuşi, atenţia acordată pradei sale, pentru care nu ezită să cheltuiască orice sumă, ar putea fi semnul unui profund atasament. Dar atunci acest ataşament nu poate fi decât unul bolnav, alimentat de sentimente bolnave şi ele, care nu au nicio legături cu ceea ce ar trebui să lege oamenii între ei. Mărturia lui de la începutul romanului („Evident că nu sunt nebun”) devine, practic, motivul central al cărţii, prin contrazicerea constantă a conţinutului său, fiindcă el, colecţionarul macabru, evident este nebun. 

Zbaterile Mirandei, în încercarea disperată de recăpătare a libertăţii, sunt dătătoare de nelinişti. Fata aceasta  de o frumuseţe endemică, dar cel puţin tot pe atât de inteligentă, ţi se prelinge în suflet şi te face să speri, odată cu ea, că totul este un coşmar, că se va trezi în curând, respirând aerul în lumina zilei, de care Caliban (porecla pe care ea însăşi i-o atribuie, din motive lesne de înţeles) o privează cu seninătate, mai mult, convins că acesta îi este datul, fatuum-ul. În drumul său spre căutarea libertăţii, tânăra ţine un jurnal, ascuns de ochii  reci şi goi ai funcţionarului, fiindcă altfel şi-ar pierde minţile. Reflecţiile ei dovedesc bunul gust, talentul, puterea rară de a observa oamenii, de a-i cunoaşte în profunzimem, în ciuda vârstei. Gândurile ei pot să fie la fel de bine cele ale unui om trecut prin toate capcanele vieţii, dar care încă nu şi-a pierdut speranţa, deoarece ştie (experienţa i-a demonstrat-o) că în absenţa ei rămâne, ca ultimă certitudine, lutul negru ce se lipeşte invariabil de trupul oricărui pământean în momentul ultim.

De la iubire la ură profundă, de la speranţă la neagră disperare, totul se regăseşte în paginile scrise de Miranda, care notează preaplinul trăirilor chiar şi în momentele cumplite de boală (prin care este nevoită să treacă din cauza refuzului constant de a-i aduce un medic) fiindcă altă formă de libertate nu are:

Îi urăsc pe toţi cei prost crescuţi şi ignoranţi. Îi urăsc pe toţi infatuaţii şi ipocriţii. Urăsc geloşii şi răzbunătorii. Urăsc toţi acriţii, meschinii şi mediocrii. Urăsc toţi plicticoşii mici la suflet, cărora nu le este ruşine că sunt plicticoşi şi mici la suflet. Urăsc ceea ce G.P. califică Oamenii Noi, clasa-care-urcă, cu banii şi televizoarele, li maşinile lor, cu stupidele lor vulgarităţi şi felul lor stupid şi abject de a imita marea burghezie.

Iubesc cinstea, şi libertatea, şi generozitatea. Iubesc capacitatea de a face ceva, de a crea. Îmi place să mă implic din plin. Iubesc tot ce nu este static şi îi urăsc pe toţi cei care se mulţumesc să stea de o parte şi să priveascăm să plagieze, pe cei a căror inimă a murit înaintea trupului. […]

N-am să mă retrag niciodată în turnul de fildeş. E lucrul cel mai demn de dispreţ: să optezi să te retragi din viaţă pentru că viaţa nu e pe placul tău. Dar uneori te înspăimântă gândul că, atunci când hotărăşti s-o iei în serios, viaţa devine o luptă.

Este aceasta o carte capitală? Nu, se poate trăi liniştit (chiar mai liniştit!) necitind-o. Depinde numai de ce parte te afli: a celor „plicticoşi” sau a celor care acţionează.

Numai acţionând se poate regăsi libertate în chiar sânul captivităţii!

 

Ioana Schilinka