dacă nu-mi place.
Nu știu să croșetez, dar știu să tricotez...pentru că iubesc tot ce-i tricotat. Am intuiția că, la bătrânețe, dacă nu mai devreme, nepoții mei mă vor găsi frecvent tricotând. Știu că, deși nu mai practic activitatea asta atât de dragă mie, începută, în clasa I, fix cu o... cordeluță, plăcerea nu a dispărut nicio clipă, a mai ieșit, în răstimpuri, la suprafață, să mai ia o bulă mare de oxigen ca să mai dormiteze câțiva ani buni....să dispară? Niciodată!
Nu știu să fac un „coc”, neglijent frumos, în vârful capului, cu un
banal elastic, dar Iulia știe...și-l numește „bobocel”. Ce poate fi mai
frumos decât numele ăsta?! „Mami, mi-am făcut un bobocel!” (să mod de
drag, nu alta, să pic în genunchi, când am auzit-o prima dată..)
Nu știu să înot, dar îmi place, nespus, apropierea apei...Liniștea sau, după locuri, sporovăiala ei, albastrul, mirosul (nu-mi spuneți că e inodoră, înseamnă că n-ați stat pe malul unei ape de munte, din care să bei prospețime cu pumnii înghețați și să miroși a primăvară în plină toamnă!).
Nu știu să ajung decât la limită sau puțin peste, dar îmi displac teribil întârzierile mai mari de 10 minute (nu, nu-s mare fan al sfertului academic). Și încă un dar: iubesc să...pierd vremea cu abstracțiile mele dragi. Concretul mă agasează și mă strânge de multe ori.
Nu știu să fac ceva „din timp”, să nu mă grăbesc la final, să nu mă agit ca un pițigoi pe creanga lui, dar nu las, niciodată, nimic nefăcut până la termenul limită, dacă mă atrage, din oricare motiv, treaba pe care o am de făcut.
Nu știu să enumăr melodii celebre, prea multe, nici filme, dar le recunosc de multe ori după primele acorduri/imagini.
Nu știu să am răbdare, dar înțeleg foarte bine enervarea calmilor.
Nu știu să vorbesc inspirat și prompt față în față, dar, uneori, știu să scriu bine, aproape pe orice temă mi-ai da.
Nu știu să scriu la comandă, dar mor de inimă rea dacă nu termin o recenzie în timpul promis de mine.
Nu știu să mă calmez când sunt prea implicată, dar nu judec fără să mă pun în pielea celuilalt. Când o fac, rar, mă mușcă viermele vinovăției zile întregi și am pulsul în gât „fără motiv” tot atâtea zile.
Nu știu să rabd de foame, dar știu aprecia orice mâncare rafinată și nu pot să-mi umplu burta prea des cu ceva, orice, numai mâncare să fie. Port pietre în stomac, atunci, și nostalgii indicibile după gusturi nobile...și rămân profund flămândă, doar stomacul mi-e plin.
Nu știu să gătesc constant, dar îmi iese, din întâmplare, mâncare mai bună decât la oricare restaurant am fost până acum. După rețetă...niciodată. A doua oară, nici atât!
Nu știu să fiu fidelă scrisului, deși e cel mai bun medicament al meu. Dar sunt moartă fără cărți. Și de somn, că nu pot adormi, și de sete, că mi-e mintea goală.
Nu știu nimic din durerea adevărată, dar am intuiții care mă doboară uneori.
Și tot uneori, doar uneori, simt că Minulescu îmi dedica mie celebru-i poem...
vineri, 4 aprilie 2014
miercuri, 26 martie 2014
Nordului
Cu gheața levitând în gene,
îmi caut, prin troiene,
detașarea.
Zadarnic stă pitită,
sub calcarul pufos și imobil...
O simt,
cu jind,
în stolul pinguinilor,
al focilor
și-al ghețurilor sparte de la mal.
Întind un gând...
cu gheara stângă
apuc de gleznă-nfrigurarea
naivelor dorinți
și-o spintec!
Mii de ace, lucitoare,
se-mprăștie-n abisu-ncremenit
de Cronos și de nimfa iarnă.
Nu vă lăsați furați!
E-nșelăciune-n toate fibrele-nghețate
cu gândul la-mpietrirea
de calmuri dătătoarea.
Puteți, astfel seduși,
cu ușurință ignora
scânteia de văpaie,
ce stă, adânc pitită,
în urgisitul,
troienitul,
mult încercatul suflet.
O clipă, doar o clipă
îi e suficientă
să iasă-n larga lume
și să topească,
fulg cu fulg,
întinderea allbastră...
Atunci e prea târziu!
Eterna rece fericire ați pierdut-o...
s-a scurs, lentoare mută,
pe lângă degetele rășchirate
cu care-n fiecare ceas,
pioși, absenți și reci,
cerșeați, în gând,
zeificare.
vineri, 7 martie 2014
Tristele
Tristețuri pestilențiale când îmi vin,
îmi iau coconul meu,
de-aur cald și moale...
(O, ce bine-i!)
Și nu mă dau de-acolo dusă
Și nici n-apar în fața nimănui...
Vin pâș, pâș, pâș,
în suflet.
Nu mușc din el, cu nesimțire,
vreau doar o singură celulă,
să pot să mă renasc în mii de sfinți
Și-colo să rămân de-a pururi...
joi, 6 martie 2014
Meteorologie
Ia-ți ploaia ta din visul meu
și nu mi-l transforma-n cenușă!
E dreptul meu
la inorogi albaștri...
Iar dacă n-ai să mă asculți,
nu-ți spune-voi nimica!
Dar am să bântui,
ierni de-a rândul,
cu burnițe debusolate
pe câmpurile tale de zăpadă...
Și am să cad,
ca apa grea,
bacoviană,
în primăverile tale-adânc umane....
Nu-i vina mea,
ți-am spus s-asculți prognozele -
bieți balauri,
camuflați în triste idealuri.
miercuri, 5 martie 2014
Poem sălbatic
Din preaplinul meu,
azi, m-am decis, vă dau vouă
un leu!
În schimb, vă cer bucăți din voi...
ce nu mai vreți:
Inimă de felină,
gândiri de râs?!
Apoi, mai veniți cu-n ochi de căprioară
și unul de vultur.
Am nevoie de ei
să mențin echilibrul, precar,
al picioarelor ce și-au terminat pașii
prin gropi și jungle de nesimțire.
Dacă vă săturați de ele,
dați-mi aripile voastre!
Nu să pot zbura!
(ce prozaic!)
Doar să pot strânge copilă în brațe
când va pleca din cuibul meu
și-mi va respinge,
delicat,
îmbrățișările grosolane ale brațelor.
N-ați vrea să renunțați la gheare?!
Sunt atât de utile...
M-aș apăra cu ele
de toate atacurile,
panicate,
(cum altfel?!)
ale nefericii.
Și, rogu-vă, dați-mi copitele,
să pot zdrobi sub ele
toate căderile-mi.
Promit să le-ngrijesc,
să le ascut
și, la nevoie,
le-mprumut cuiva mai des căzut ca mine!
Mai vreau și două coarne...
Prin ele aș permite
să iasă-n lume
toate gândurile
ce mă fac să strâng din dinți,
zdrobindu-le-n hățișul
nefericitelor miresme ale urii.
Și dați-mi pene,
multe pene,
mătăsuri delicate ale firii...
N-o să vă pară rau!
Pe nesimțite,
voi trece-n zborul meu nocturn
deasupra infinitelor dureri
ce vă apasă.
Dar n-o să mă simțiți!
Ci voi, să știți,
că-n tresăritul colțului,
rugosului de suflet,
în fața unui zâmbet cald și sincer,
indicibil,
e doar promisiunea ce-am rostit-o
în visul meu....cu pene.
luni, 3 martie 2014
Camuflare
Trăiesc cu un poet tăcut,
mai vajnic decât toți poeții.
Și-n camuflarea lui
de zi cu zi,
îmi picură ființa
cu aripi
de glăsuire și dorinți
-necate în tăceri
și „je-ne-sais-qua”-uri.
A-ului.
duminică, 2 martie 2014
Antianiversară
De ziua mea
sau în oricare banală altă zi,
să nu-mi spuneți,
vreodată,
să fiu puternică!
(știu că se obișnuiește,
mai ales unei ființe sensibile
ori inutil sensibilizate)
Eu voi doar căi întortocheate!
Nu-mi place drumul drept...
Și nici nu voi „la dreapta”!
Nu știți că locul meu (al lui?)
e-n stânga,
acolo unde-i este inima...?
miercuri, 19 februarie 2014
Geografie
În relieful trupului meu se mai zărește o singură urmă a gravidei ce-am fost: o linie fină, delicată, asemeni pruncăi ce a ieșit din lumea suficientă sieși în cea plină de doruri vii și patimi multe.
(O completare poetică, găsită azi...păcat că nu precizează și sursa, așa mi-ar părea cinstit, având în vedere mesajul sublim):
Copil frumos!

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns
în locul unde n-au pătruns
nici răutatea, nici mânia,
în locul unde e stăpână bucuria.
Şi ţi-aş păstra desţelenită
grădina vieţii, şi-nflorită,
ca un surâs să fie fiecare floare,
pe chipul tău să râdă lumina de la soare.
Şi ţi-aş aşterne dragoste în cale,
din suflet aş lăsa să scuture petale,
ca să nu simţi nici pietre ascuţite şi nici spini,
să nu te rătăceşti prin mărăcini.
Vise înalte ţi-aş păzi în palmă,
iar zborurilor tale le-aş ţine vremea calmă,
şi timpul l-aş supune şi l-aş îmblânzi,
l-aş pune în clepsidră şi ţi l-aş dărui.
Dar nu ştiu cum să fac acestea toate,
nu era scris în nicio carte,
şi nu cred că a fost vreun înţelept
care ştia ceva şi a păstrat secret.
Şi-atunci tot ce rămâne e să îţi dau poveţe,
să te învăţ că lumea are multe feţe,
să îţi arăt cum sufletul se oţeleşte,
dar dragostea din el e cea care te creşte.
Să-ţi spun că din durere iei putere,
că pentru a clădi un vis de multe ori se cere
să laşi bucăţi de suflet să se sfâşie din tine;
dar să nu-ţi pară rău când tot ce faci e bine!
Să nu uiţi idealuri chiar dacă ţi se pare
că s-au pierdut cândva în neagră depărtare!
Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele;
să cauţi mereu zborul şi să ajungi la ele!
De cazi, să te ridici mai sus
şi să răsari chiar dacă soarele-a apus!
Dacă pierzi astăzi, poţi învinge mâine;
să nu-ţi vinzi inima pe-un colţ de pâine!
Să nu uiţi niciodată să fii bun şi drept,
să nu te pleci, dar să fii înţelept!
Şi vieţii să-i surâzi, să ştii cum să te bucuri
de împliniri înalte şi de mărunte lucruri!
Iar la sfârşit, când scazi şi când aduni,
când timpul ce-ţi rămâne e cât să-l ţii în pumni,
să-ţi fie gândul liniştit şi inima senină
că ai trăit frumos şi viaţa ţi-a fost plină.

luni, 17 februarie 2014
Peștera - Jose Saramago
„Trebuie spus, pentru instruirea naivilor, că, în materie de
sentimente, cu cât e mai multă grandilocvenţă, cu atât mai puţin va fi
adevărul.” (p. 229)
„Trebuie să trăim cu ceea ce este, şi nu cu ce-ar putea fi sau cu ce-ar fi putut fi … Nici eu nu înţeleg prea multe, dar m-am născut cu o minte care suferă tocmai de incurabila boală de a se gândi la ce-ar putea fi sau ar fi putut să fie.” (p. 297)
Titlul cărţii nu lasă loc interpretării, legătura cu una dintre cele mai cunoscute opere ale omenirii este directă, ea reiterând, într-o variantă modernă, mitul peşterii din Republica lui Platon. Pentru a înlătura o eventuală urmă de îndoială, Saramago a ales un motto sugestiv: Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi. Sunt asemănători nouă. (Platon, Republica, Cartea a VII-a)
Fiind un roman-parabolă, accentul nu cade nici pe acţiune, nici pe personaje, deşi ele sunt bine alese şi individualizate, fapt explicabil şi prin numărul redus al acestora – Cipriano Algor, un olar de şaizeci şi patru de ani, Maria Gacho, fiica lui şi Marçal Gracho, ginerele său, gardian la Centru.
Ocupaţia străveche a lui Cipriano Algor nu este întâmplătoare, ea devine în contextul operei o metaforă a reîntoarcerii spre natură, spre simplitate, spre viaţa golită de modernisme excesive, ce au, mai presus de comoditatea pe care o aduc în viaţa oamenilor, rol alienant. Cipriano are şi el legătură cu această lume prin faptul că şi-a vândut o vreme produsele de olărie în Centru – spaţiu al degradării individului, strivit de tehnologie. Dar chiar de la începutul romanului aflăm că unul dintre directori reziliază contractul, justificându-şi acţiunea prin faptul că lumea nu mai este interesată de aceste produse (refuzul cumpărătorilor este simbolic şi el, lumea a pierdut treptat şi definitiv legătura cu pământul-mamă, cu firescul şi naturalul, sedusă fiind de multitudinea de oferte, care de care mai colorate, mai tentante, pe care Centrul – devenit „mamă” (surogat), adăpost „ideal”, le oferă).
Gândurile se abat precum umbra densă asupra lui Cipriano, care caută noi posibilităţi de câştig, nedorind să devină o povară pentru fiică şi ginere, deşi aceştia încearcă să-l consoleze tocmai cu ceea ce-l sperie mai mult: de pe o zi pe alta, Marçal aşteaptă numirea ca gardian rezident al Centrului, cu alte cuvinte, primind un apartament, se vor muta acolo, astfel încât olăritul va deveni istorie. Dacă la nivel raţional Cipriano se vede nevoit să accepte că mutarea este inevitabilă, instinctiv se apără de momentul definitiv, simţurile îi sunt în alertă continuă, încercând să vadă o posibilă scăpare de „încarcerare”.
Saramago surprinde în această carte încă o temă incitantă, iubirea la vârsta maturităţii târzii, deoarece bătrânul, de acum, Cipriano Algor se îndrăgosteşte de vecina sa, văduva Isaura. Nu are curajul să-şi mărturisească sentimentele, i se pare că e nedemn de vârsta şi statului său să se bucure de frământările senzuale ale trupului, deşi fiica lui, înţeleapta Maria, îl încurajează constant să facă acest pas. La fel de constant, însă, Cipriano refuză, încercând să reprime valurile de sentimente sincere ce se zbat să iasă în largul vieţii sale.
Emoţionantă este şi legătura ancestrală ce se insinuează între om şi câine dintotdeauna. În curtea familiei se adăposteşte un câine (pe care îl vor boteza sugestiv Găsit) ce va deveni aproape imediat al patrulea membru, cu drepturi depline. Între bărbat şi animal nu e nevoie de cuvinte, fiindcă îşi intuiesc, în permanenţă gândurile, gesturile, sentimentele, astfel încât ideea că cineva ar putea fi stăpânul care l-a pierdut pe Găsit îl înfioară pe Cipriano. Totuşi, porneşte cu furgoneta prin sat şi întreabă la fiecare casă dacă nu-şi caută cineva câinele. Răsuflă uşurat aflând că nimeni nu a pierdut vreun câine şi devine „stăpânul” (corect spus partenerul) cu drepturi depline asupra acestuia.
Totuşi, de departe, cel mai fascinant în această carte este ”găsibil” aici
PS. Jur că B îmi pune bețe-n roate, nu am putut finaliza postarea asta amărâtă de câteva săptămâni bune...Dar să uităm un detaliu precum acela că după încercări succesive mi-am reamintit de ea la vreo două săptămâni, apoi la alte ...nu spui câte :D

Abonați-vă la:
Postări (Atom)