Ai citit vreodată o carte hidoasă şi diafană, o carte despre josnicia
fiinţei umane şi despre candoarea ei în acelaşi timp? O carte respingătoare
precum mirosul pestilenţios al unui cadavru intrat în putrefacţie, care în
răspândirea sa copleşeşte şi acoperă mireasma suavă, delicată a unei margarete?
O carte a cărei lectură te face să nu mai priveşti cu aceiaşi ochi nici lumina
zilei, nici pe cei din jurul tău? O carte greu respirabilă, care-ţi creează
senzaţia dureroasă că aerul din jurul tău se strânge tot, tot, într-un ghem şi
apoi dispare în el însuşi, lăsând în urma lui golul, moartea, dar şi speranţa
unei guri sănătoase de oxigen?
Dacă răspunsul este „da”, cel mai probabil ai citit Colecţionarul lui John Fowles;
dacă e „nu”, s-ar putea ca citind aici să-ţi doreşti cartea cât mai
curând....sau nu.
Citatul redactat în franceza veche, luat dintr-un poem anonim – Chatelaine de Vergi – din secolul al
XVIII-lea, ales drept motto, surprinde înspăimântător de exact conţinutul
romanului: „que fors aus ne le sot riens nee” (fiindcă nicio fiinţă născută pe
pământ, în afara lor, nu a ştiut nimic.)
Subiectul este simplist (dar deloc superficial), iar personajele
propriu-zise sunt doar două: un funcţionar anodin răpeşte şi sechestrează o studentă la Arte
Frumoase – Miranda Grey - cu care va
încerca zadarnic să stabilească o imposibilă lectură afectivă.
Sigur că la prima vedere pare o banală ţesătură pe tema binecunoscutei
atracţii dintre cele două forţe opuse, regăsite în toţi şi în toate: răul,
hidosul uman, care atrage binele, frumosul, întinzându-şi tenaculele thanatice
asupra lui. Dar nimic nu e banal în conţinutul cărţii. Nimic nu dă senzaţia
deja-vu-ului, pe care alte cărţi, apreciate de altfel, ţi-o pot da pe alocuri.
Niciun moment lectura nu te relaxează, nu creează senzaţia de bine, de linişte.
Odată începută, senzaţiile care te cuprind, perfid, sunt fie de ură dospindă,
de greaţă faţă de imundul care capătă puteri crescânde, fie de imensă
compasiune pentru fluturele captiv în
braţele acestui Nessus şters, inexistent printre cei vii, deşi trăise zi de zi
în mijlocul oamenilor. Miranda este fluturele suprem al odioasei colecţii pe
care colecţionarul l-a luat în stăpânire deplină şi ale cărui drepturi,
libertăţi fundamentale, sunt iremediabil anulate.
Probabil cea mai potrivită comparaţie ar fi aceea cu o intervenţie
chirurgicală extrem de complicată, în care speranţa atinge cote maxime fiindcă
monitorul computerului, ce măsoară cu fidelitate bătăile inimii, arată că totul
este în regulă, pentru ca în secunda următoare acelaşi tot să se prăbuşească,
inima cedează, iar piuitul aparatului îi scoate din minţi pe doctorii
(lectorii) preocupaţi până la ultimul nerv de salvarea pacientei (Miranda).
Resuscitată, victima îşi revine, spre căutarea infinită a libertăţii; un
carusel emoţional care te consumă interior, precum o larvă, fericită că a pătruns în locul interzis şi atât de mult râvnit, îşi devorează victima dinăuntru, fără ca
exteriorul să lase vreo urmă de suspiciune asupra a ceea ce se petrece inside, în ghearele morţii.
Intruziunea în mintea golită de emoţie, de impatie, a unui nebun este pe alocuri înspăimântătoare,
pe alocuri amorţitoare. Nimic uman nu te întâmpină la intrare...şi, totuşi,
atenţia acordată pradei sale, pentru care nu ezită să cheltuiască orice sumă,
ar putea fi semnul unui profund atasament. Dar atunci acest ataşament nu poate
fi decât unul bolnav, alimentat de sentimente bolnave şi ele, care nu au nicio
legături cu ceea ce ar trebui să lege oamenii între ei. Mărturia lui de la
începutul romanului („Evident că nu sunt nebun”) devine, practic, motivul
central al cărţii, prin contrazicerea constantă a conţinutului său, fiindcă el,
colecţionarul macabru, evident este
nebun.
Zbaterile Mirandei, în încercarea disperată de recăpătare a libertăţii,
sunt dătătoare de nelinişti. Fata aceasta
de o frumuseţe endemică, dar cel puţin tot pe atât de inteligentă, ţi se
prelinge în suflet şi te face să speri, odată cu ea, că totul este un coşmar,
că se va trezi în curând, respirând aerul în lumina zilei, de care Caliban
(porecla pe care ea însăşi i-o atribuie, din motive lesne de înţeles) o
privează cu seninătate, mai mult, convins că acesta îi este datul, fatuum-ul.
În drumul său spre căutarea libertăţii, tânăra ţine un jurnal, ascuns de
ochii reci şi goi ai funcţionarului,
fiindcă altfel şi-ar pierde minţile. Reflecţiile ei dovedesc bunul gust,
talentul, puterea rară de a observa oamenii, de a-i cunoaşte în profunzimem, în
ciuda vârstei. Gândurile ei pot să fie la fel de bine cele ale unui om trecut
prin toate capcanele vieţii, dar care încă nu şi-a pierdut speranţa, deoarece ştie
(experienţa i-a demonstrat-o) că în absenţa ei rămâne, ca ultimă certitudine,
lutul negru ce se lipeşte invariabil de trupul oricărui pământean în momentul
ultim.
De la iubire la ură profundă, de la speranţă la neagră disperare, totul
se regăseşte în paginile scrise de Miranda, care notează preaplinul trăirilor chiar
şi în momentele cumplite de boală (prin care este nevoită să treacă din cauza
refuzului constant de a-i aduce un medic) fiindcă altă formă de libertate nu
are:
Îi urăsc pe toţi cei prost crescuţi
şi ignoranţi. Îi urăsc pe toţi infatuaţii şi ipocriţii. Urăsc geloşii şi
răzbunătorii. Urăsc toţi acriţii, meschinii şi mediocrii. Urăsc toţi
plicticoşii mici la suflet, cărora nu le este ruşine că sunt plicticoşi şi mici
la suflet. Urăsc ceea ce G.P. califică Oamenii Noi, clasa-care-urcă, cu banii
şi televizoarele, li maşinile lor, cu stupidele lor vulgarităţi şi felul lor
stupid şi abject de a imita marea burghezie.
Iubesc cinstea, şi libertatea, şi
generozitatea. Iubesc capacitatea de a face ceva, de a crea. Îmi place să mă
implic din plin. Iubesc tot ce nu este static şi îi urăsc pe toţi cei care se
mulţumesc să stea de o parte şi să priveascăm să plagieze, pe cei a căror inimă
a murit înaintea trupului. […]
N-am să mă retrag niciodată în
turnul de fildeş. E lucrul cel mai demn de dispreţ: să optezi să te retragi din
viaţă pentru că viaţa nu e pe placul tău. Dar uneori te înspăimântă gândul că,
atunci când hotărăşti s-o iei în serios, viaţa devine o luptă.
Este aceasta o carte capitală? Nu, se poate trăi liniştit (chiar mai
liniştit!) necitind-o. Depinde numai de ce parte te afli: a celor „plicticoşi”
sau a celor care acţionează.
Numai acţionând se poate regăsi libertate în chiar sânul captivităţii!
Ioana Schilinka
