Primăvară, primăvară, nu credeam c-ai să mai vii...

Ei, da...cam aşa gândeam acum două săptămâni, în ciuda faptului că-n cei (încă :D) 29 de ani nu ţin minte să se fi întâmplat ca domniţa primăvară să sară pârleazul la alţii...Numai că nevolnica asta de iarnă m-a cam secat de energii şi optimism, se înţelege deci cu câtă bucurie (şi suspiciune) am privit primele zile de primăvară :D

Şi zău că e fain primăvara! Copila zburdă liberă prin parcuri, pe trotuare, pe la cine o mai primeşte în vizită (că are naşă plimbăreaţă, care n-o lasă să se plictisească prea mult :) ) iar eu parcă, parcă altfel privesc zilele...păcat că nu vine sfârşitul de săptămână mai des, să mă pot bucura de vreme bună mai cu foc...aşa, ca azi, când am umblat după fundul (drag şi perfect, na :D) al domniţei din dotare, domniţă care a luat la rând toate locurile cu care le putea face cunoştinţă pantalonilor (acu pe bune, ar fi păcat să vii cu copil curat acasă, right?), s-a căţărat pe la cucurigu. Şi ca să fie totul clar a sărbătorit (tot acolo la cucurigu) cu un dans, spre ameţirea totală a celor din parc.

Mai este însă un aspect legat de primăvară (şi vreme bună în general) pe care aproape că-l uitasem, uitat să fie pe veci: odată cu copiii care umplu parcurile cu bucuria lor multă, mare, dospită bine peste iarna care i-a ţintuit, de multe ori fără voia lor, în case, apar şi părinţii sau bunicii cu veşnicele probleme (capitale!) legate fie de curăţenie, ameninţată serios de praf, nisip şi resturi de frunze, fie de cum ar trebui folosite leagăne, topogane, căsuţe, jucării...Dar nu acesta e aspectul care aş vrea să primeze, n-ar fi păcat să-mi stric eu singură bucuria de care abia m-am molipsit?!

Primăvara asta am conştinetizat de fapt că am o fetiţă în toată splendoarea! Nu copil mic, cu atât mai puţin bebe...ci o fetiţă delicioasă ca o piersică plină de suc parfumat (ah, acum mi-e poftă de vară!), cu licurici în ochii ei curioşi, cu unduiri (deja??!!) suave care te duc cu gândul la prinţese...mai mici, dar prinţese!, cu mişcări feline şi glas dătător de lumini în ochi (nu numai ai mei :) ). Şi nu pot să nu mă întreb, evident nostalgic, când a crescut atât...de când ştie ea să răspundă la orice întrebare ("Ce faci, tati?" "Mă îmbrac!" "Nu, nu te îmbraci, te închei la nasturi!" sau "Cu ce vrei să te încalţi?" "Cu cizmele mov, de gumă, că am bluză mov" :D ) şi, totuşi, cum de se poate încălţa şi încheia singură...nu pentru că nu e firesc să facă şi lucrurile astea, dar din momentul în care îşi ia singură cizmele, adidaşii, pantofii şi se mai şi încheie singură la geacă, apoi să fie clar, bebeluşenia (ce-i aia?!) s-a dus. A lăsat în urmă amintiri nostalgice, dar a adus cu sine discuţii "de oameni mari", un partener de nădejde cu care te poţi consulta în multe privinţe, vestimentare şi culinare îndeosebi.

A crescut...primăvara în suflet şi copila sub ochii noştri!

Şi eu pe cine mai iubesc?!

După cum era firesc a venit şi momentul în care drăgăleala se cenmzurează...Cum ar veni, nu mă mai duc eu s-o smotocesc când şi cum am chef, pentru că ştie foarte bine să pună limita atunci când nu vrea " Mami, nu iubeşte! Nu vreau acuma!" :D Ieri m-a tot trimis "la plimbare" de mai multe ori, aşa că la un moment dat am întrebat-o "Bine, bine, dar acum eu pe cine să mai iubesc!" Răspunsul a fost pe cât de promt, pe atât de justificat "Pe tati!" Na, răspunde dacă mai poţi!!!

Când vine de la plimbare trebuie să stau undeva ascunsă până se descalţă, dă jos haina şi apoi aleargă strigându-mă cât o ţin plămânii la mine, în cameră, ca să-mi sară în braţe. Dacă îi stric jocul şi ies înaintea ei din cameră, până nu s-a dezbrăcat şi deci nu a apucat să vine ea la mine, nu invers, se lasă cu supărare, cu iesit din nou afară şi repetat intrarea :D Ei, după ce i-am prins "schema" ştiu sigur că ăsta e unul din momentele  alese de iubăreală, când se aruncă la mine în braţe, cu tot corpul fremătând, ca un pui de pasăre bucuros că acum îi ies atât de bine zborurile, fericit că mama e sau revine întodeauna la cuibul drag :)

Şi apoi se lipeşte ca o ploaie caldă de corpul meu, pământ uscat ce-şi aşteaptă zi de zi binecuvântata alinare, se alintă şi mă alintă, se hrăneşte şi sălbatic şi duios, pentru ca să mă abandoneze inevitabil când i se pare că a lipsit tati prea mult şi aude uşa de la intrare. Atunci se reia jocul, aleargă de oriunde ar fi să-i sară lui în braţe şi să-i declare iubire curată...Sedusă şi abandonată... dar părăsită cu certitudinea că va reveni la mine mereu...încă şi încă ....