Nordului

Cu gheața levitând în gene,

îmi caut, prin troiene,

detașarea.

Zadarnic stă pitită, 

sub calcarul pufos și imobil...

O simt,

cu jind,

în stolul pinguinilor,

al focilor

și-al ghețurilor sparte de la mal.

Întind un gând...

cu gheara stângă

apuc de gleznă-nfrigurarea

naivelor dorinți

și-o spintec!

Mii de ace, lucitoare,

se-mprăștie-n abisu-ncremenit

de Cronos și de nimfa iarnă.

Nu vă lăsați furați!

E-nșelăciune-n toate fibrele-nghețate

cu gândul la-mpietrirea

de calmuri dătătoarea.

Puteți, astfel seduși,

cu ușurință ignora

scânteia de văpaie,

ce stă, adânc pitită,

în urgisitul,

troienitul,

mult încercatul suflet.

O clipă, doar o clipă

îi e suficientă

să iasă-n larga lume

și să topească,

fulg cu fulg,

întinderea allbastră...

Atunci e prea târziu!

Eterna rece fericire ați pierdut-o...

s-a scurs, lentoare mută,

pe lângă degetele rășchirate

cu care-n fiecare ceas,

pioși, absenți și reci,

cerșeați, în gând,

zeificare.