Peștera - Jose Saramago

„Trebuie spus, pentru instruirea naivilor, că, în materie de sentimente, cu cât e mai multă grandilocvenţă, cu atât mai puţin va fi adevărul.” (p. 229)

„Trebuie să trăim cu ceea ce este, şi nu cu ce-ar putea fi sau cu ce-ar fi putut fi … Nici eu nu înţeleg prea multe, dar m-am născut cu o minte care suferă tocmai de incurabila boală de a se gândi la ce-ar putea fi sau ar fi putut să fie.” (p. 297)

Titlul cărţii nu lasă loc interpretării, legătura cu una dintre cele mai cunoscute opere ale omenirii este directă, ea reiterând, într-o variantă modernă, mitul peşterii din Republica lui Platon. Pentru a înlătura o eventuală  urmă de îndoială, Saramago a ales un motto sugestiv: Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi. Sunt asemănători nouă. (Platon, Republica, Cartea a VII-a)

Fiind un roman-parabolă, accentul nu cade nici pe acţiune, nici pe personaje, deşi ele sunt bine alese şi individualizate, fapt explicabil şi prin numărul redus al acestora – Cipriano Algor, un olar de şaizeci şi patru de ani, Maria Gacho, fiica lui şi Marçal Gracho, ginerele său, gardian la Centru.
Ocupaţia străveche a lui Cipriano Algor nu este întâmplătoare, ea devine în contextul operei o metaforă a reîntoarcerii spre natură, spre simplitate, spre viaţa golită de modernisme excesive, ce au, mai presus de comoditatea pe care o aduc în viaţa oamenilor, rol alienant. Cipriano are şi el legătură cu această lume prin faptul că şi-a vândut o vreme produsele de olărie în Centru – spaţiu al degradării individului, strivit de tehnologie. Dar chiar de la începutul romanului aflăm că unul dintre directori reziliază contractul, justificându-şi acţiunea prin faptul că lumea nu mai este interesată de aceste produse (refuzul cumpărătorilor este simbolic şi el, lumea a pierdut treptat şi definitiv legătura cu pământul-mamă, cu firescul şi naturalul, sedusă fiind de multitudinea de oferte, care de care mai colorate, mai tentante, pe care Centrul – devenit „mamă” (surogat), adăpost „ideal”, le oferă).

Gândurile se abat precum umbra densă asupra lui Cipriano, care caută noi posibilităţi de câştig, nedorind să devină o povară pentru fiică şi ginere, deşi aceştia încearcă să-l consoleze tocmai cu ceea ce-l sperie mai mult: de pe o zi pe alta, Marçal aşteaptă numirea ca gardian rezident al Centrului, cu alte cuvinte, primind un apartament, se vor muta acolo, astfel încât olăritul va deveni istorie. Dacă la nivel raţional Cipriano se vede nevoit să accepte că mutarea este inevitabilă, instinctiv se apără de momentul definitiv, simţurile îi sunt în alertă continuă, încercând să vadă o posibilă scăpare de „încarcerare”.

Saramago surprinde în această carte încă o temă incitantă, iubirea la vârsta maturităţii târzii, deoarece bătrânul, de acum, Cipriano Algor se îndrăgosteşte de vecina sa, văduva Isaura. Nu are curajul să-şi mărturisească sentimentele, i se pare că e nedemn de vârsta şi statului său să se bucure de frământările senzuale ale trupului, deşi fiica lui, înţeleapta Maria, îl încurajează constant să facă acest pas. La fel de constant, însă, Cipriano refuză, încercând să reprime valurile de sentimente sincere ce se zbat să iasă în largul vieţii sale.

Emoţionantă este şi legătura ancestrală ce se insinuează între om şi câine dintotdeauna. În curtea familiei se adăposteşte un câine (pe care îl vor boteza sugestiv Găsit) ce va deveni aproape imediat al patrulea membru, cu drepturi depline.  Între bărbat şi animal nu e nevoie de cuvinte, fiindcă îşi intuiesc, în permanenţă gândurile, gesturile, sentimentele, astfel încât ideea că cineva ar putea fi stăpânul care l-a pierdut pe Găsit îl înfioară pe Cipriano. Totuşi, porneşte cu furgoneta prin sat şi întreabă la fiecare casă dacă nu-şi caută cineva câinele. Răsuflă uşurat aflând că nimeni nu a pierdut vreun câine şi devine „stăpânul” (corect spus partenerul) cu drepturi depline asupra acestuia.
Totuşi, de departe, cel mai fascinant în această carte este ”găsibil” aici


PS. Jur că B  îmi pune bețe-n roate, nu am putut finaliza postarea asta amărâtă de câteva săptămâni bune...Dar să uităm un detaliu precum acela că după încercări succesive mi-am reamintit de ea la vreo două săptămâni, apoi la alte ...nu spui câte :D