Cum poate dăuna intelectul în creșterea copiilor?

E o întrebare pe care nu mi-am pus-o până nu am citit Conceptul continuum (da, a sosit în sfârșit momentul să scriu mai amănunțit despre ideile întâlnite în carte). Și totuși, cum se face că ceea ce a dus la realul nostru progres, mai ales pe scară cultural-socială, devine dușmanul ascuns, tăcut, al speciei integre din punct de vedere psihic?!

Jean Liedlof spune lucruri care pun pe gânduri, care nasc frământări (și cred că acesta e scopul, de fapt):

„...nu este teritoriul facultății intelectuale să decidă cum ar trebui îngrijt un bebeluș. Avem instincte absolut precise, experte în fiecare detaliu al îngrijirii copilului, mult înainte să devenim orice s-ar asemăna cu Homo sapiens. Dar am conspirat să zădărnicim atât de tare această cunoaștere demult statornicită, încât angajăm  cercetători cu normă întreagă să deslușească modul în care ar trebui să ne comportăm cu copiii noștri, unii față de alții și față de noi înșine. [...] Suntem acum aproape îngenuncheați de către minte; simțul nostru înnăsct legat de ce e bun pentru noi a fost așa de tare subminat, încât de-abia mai suntem conștienți de funcționarea sa și nu mai putem distinge impulsul original de unul distorsionat.”

A fost, cred, cea mai profunda explicație pe care am găsit-o eu în toate lecturile mele pentru obsesia programului, măsuratului, corectului în ceea ce privește somnul și mâncarea bebelușilor. Instinctul (dacă mai are puterea să iasă la suprafață și să învingă straturile superficiale, adăugate de civilizație) ne îndeamnă să răspundem la fiecare semnal transmis de ei, să nu-i lăsăm să plângă (suntem „setați” să fim puși în discomfort de plânsul unui bebeluș, tocmai pentru că firesc e să facem tot ce se poate face ca plânsul să înceteze, el transmițând un semnal clar că ceva nu e ok), să nu le facem program de masă, ci să-i lăsăm pe ei să ne arate ce li se potrivește. Mintea ne spune că dacă vom face toate astea vom, fi, fără doar și poate, manipulați de aceste mici ființe care vor căpăta o putere tot mai mare asupra noastra. De fapt nu doar mintea, ci și specialiștii (unii) care ne asigură că e ok să-l lăsăm să plângă ca să știe „unde îi e locul”, că e ok să-i facem program la 3 ore, că altfel se „invață prost” (deși eu nu cunosc doi adulți cu program identic de masă, dar belușii ar trebui să mănânce toți la fel, potrivit acestor idei), că e normal să pedepsim, altfel nu cunosc limitele.

Mărturisesc, nu ne deloc ușor să le împaci pe cele două. Cum, când mândria noastră ca indivizi (și ca specie, de fapt) e faptul că rațiunea e cea care ne face superiori animalelor? Cum să te lași pradă instictelor, când asta ar însemna o decădere din superioritatea noastră? Teoretic simplu (dar „simplitatea” e dată azi, din păcate, de lecturi aprofundate, am ajuns în situația în care suntem nevoiți să citim ca să știm că instinctul nostru e cel sănătos si nu trebuie să fie reprimat): lăsând la o parte toate teoriile care implică reguli nenumărate, care încearcă să intervină acolo unde instinctul trebuie să conducă, care ne fac să vedem în bebelușul/copilul care-și strigă nevoile cel mai mare dușman al nostru. Practic e nevoie de un drum regresiv, de „curățare”, de eliminare a straturilor superficiale care acoperă miezul ființei noastre și o derutează atât de mult încât nu mai poate recunoaște ceea ce îi este specific! Specific ființei umane, nou-născutului, dacă pornim de la începuturi, este să-i fie îndeplinite așteptarile, continuum-ul său: nevoia de hrană (care nu ține cont de timpi și măsurători, așa cum doi indivizi nu consumă aceeași cantitate de mâncare, nici bebelușii nu pot mânca identic!), nevoia de afecțiune (de aceea etapa in brațe e foarte importantă și sfârșește în momentul în care bebelușul e pregătit pentru desprindere, adică atunci când începe târâtul) și nevoia de siguranță, dar aici iarăși e o problemă spinoasă, fiindcă am ajuns să considerăm tot universul o amenințare la viața bebelușului. Căzăturile, cauzate de dorința de exploatare sunt firești, ba sunt necesare, și nu pun în pericol viața, juliturile sunt lecția necesară pentru a învăța, pe propria piele (sensul concret al expresiei ar trebui să ne spună multe despre necesitatea experienței), ce dăunează și ce nu, iar pielea e așa bine „construită” încât se reface de fiecare dată, iar cicatricile dispar în proporție de 99% ulterior. Azi ne trebuie curaj să lăsăm un bebeluș să cadă, să se ardă (nu se va arunca niciunul în foc, instictul îi spune să fie circumspect cu necunoscutul, să testeze treptat, cel mult va face bășici superficiale la mâini, care iarași nu pun viața în pericol; dar câți îl lasă acum liber să bage mâna în foc, în afară de câțiva părinți „ciudați”, suciți, care sigur sunt inconștienți?), să guste pământul, să se tăvălească în iarbă sau frunze.

Da, sunt câteva pericole reale. Mașinile sunt spaima celor mai mulți dintre noi, așadar mă includ și eu aici, chiar dacă încerc să nu mă las dominată de frică. De fapt am avut o experiență groaznică din acest punct de vedere, pe moment, ea a fugit înspre stradă  iar eu, necântărind bine momentul în care trebuia să pornesc ca s-o pot opri, nu am putut s-o prind din urmă, eram la 3-4 pași de ea când a ajuns la marginea unei străzi foarte circulate, deși strigasem în câteva rânduri să se oprească, iar în vocea mea deja se simțea disperarea. NU s-a oprit când am strigat, dar când încă un pas i-ar fi putut fi fatal, s-a oprit brusc și s-a întors la mine zâmbind. Câteva zile am fost terminată de expreință, cu greu m-am împăcat cu ea, cu experiența adică, i-am povestit și lui ce mi s-a întâmplat, de groază să nu pățească la fel...apoi m-am vindecat, încet, de spaimă. Și, citind mărturisirile autoarei despre cum sunt lăsați bebelușii indienilor yequana să se joace pe marginea unor gropi adânci, fără să-și piardă, o clipă, încrederea în instinctul copilului de conservare, am realizat că eu tocmai asta făcusem, mi-am pierdut încrederea. În această interpretare, gestul ei, de a se opri FIX înainte de pericol, îmi pare cea mai clară dovadă a unui instinct sănătos de supraviețuire, atâta vreme cât ea e cea care poate anticipa (sunt tragedii pe care nimeni nu le poate evita, mergi liniștit pe trotuar și te trezești luat pe sus de vreun obsedat de viteză) pericolul. Bineînțeles că nu as repeta niciodată experiența doar ca să văd că, într-adevăr, instinctul o salvează, ar fi aberant și lipsit de sens, dar împăcarea cu tine și înțelegerea profundă a momentelor reale de pericol sunt absolut necesare ca să ne putem raporta în mod sănătos la copii, nu dominați, subminați în permanență de frici obsesive.


Pericolul acesta  nu poate fi testat, e de datoria noastră să fim lângă ei tot timpul când se află în vecinătatea lor, să fim fermi în atitudine atunci când poate ar avea chef sa se joace fugind pe stradă, dar fără amenințări care de care mai grozave, care transmit mai mult frica noastră, în loc să evidențieze realul pericol. Atâta vreme cât unui copil nu i se interzic experiențe la tot pasul (dintre care unele sunt chiar hilare, precum acela de a „gusta” hainele de exemplu sau de a se târî pentru că „se murdărește”, dacă nu chiar aberante), atunci când întâlnește interdicția justificată, aceea care-l păzește cu adevărat de pericole, el va putea să o accepte mai ușor, iar fermitatea tonului e de natură să dea senzația că adultul are un motiv bine întemeiat să facă acest lucru. Până la urmă, și în situația de mai sus, ea a înțeles interdicția, chiar dacă senzația mea a fost că nu mă ascultă și nu înțelege că e în pericol, dar nu a urmat-o decât în momentul în care devenea perfect justificată, respectiv înainte de a pune piciorul în stradă.

Nu citisem cartea (dar știam multe idei din ea prin intemediul forumului AP) când avea Iulia câteva luni bune, începuse târâșul, și am lăsat-o, în pat, singură, să văd ce face când ajunge la marginea lui. A fost o senzație extrem de puternică (amestecată cu teamă inițial, de ce să nu recunosc) urmată imediat  de revelație, când am vazut-o cum se întoarce, grijulie, spre mijlocul lui!!! Da, fără avertizare, fără mine la margine s-o ghidez, doar ea, singură...a stat câteva secunde, a „mirosit” parcă aerul, și s-a întors cu o mișcare sigură din fața „pericolului”, mai exact a dat înapoi (pericol pe care l-am evaluat eu înainte, în cazul în care totuși ar fi căzut, era de la o înălțime mică, pe un covor moale și gros; sigur, dacă te apuci să faci scenarii, că ar putea cădea nu știu cum și ar putea fi fatal, cred că nu îi mai lași nici să umble, când vine momentul, tot din același motiv, ceea ce e imposibil.)

Experiențele de genul acesta au fost multe: cu focul, cu scările, cu tacâmurile și mai sunt cu siguranță și altele, care nu-mi vin în minte acum. Nu s-a accidentat niciodată, încât să sufere cu adevărat pe urmă, nu s-a tăiat niciodată cu cuțitul, de exemplu, cu foarfeca, nu s-a înțepat cu furculița, ba a ajuns ca acum să le mânuiasca exact ca un adult, pentru că e familiarizată cu ele încă de la 7-8 luni. Știu că scepticii vor spune că am avut noroc și ceea ce am făcut noi cu ea a fost un act de inconștiență.  N-am cum să le schimb părerea. Nu a fost inconștiență, a fost încredere în puterea de a se păstra întreagă, încrederea în specia care se poate adapta la mediul, mai mult sau mai puțin stil. Eu (de fapt noi, din fericire gândim la fel în această problemă) cred că instinctiv bebelușul știe să se protejeze, să-și păstreze integritatea. Iar cartea asta a fost cea care mi-a întărit toate convingerile nesedimentate, rămase până în momentul lecturii. Nu mă pot abține să constat că în cazul altor copii, nelăsați să descopere pericolul prin propria experință, accidentele sunt mult mai numeroase. Mie asta îmi spune multe și-mi  întărește ideea că cea mai sigură cale spre îmblânzirea necunoscutului și a pericolului este înfruntarea, directă, pe măsura puterilor. Și că, nelăsându-i să experimenteze, să simtă, abia așa le atenuăm simturile și instinctele! De unde să știe un copil că aruncându-se de la 2 metri se poate răni grav, daca nu a fost lăsat să cadă nici de la 20 de cm?! Nu are cum pentru că nicio informație adunată de propria experiență nu-i sugereaza pericolul. Da, îl avertizează adultul, numai că prin natura lucrurilor va dori să testeze ceea ce i se interzice...Și uite-așa ajungi într-un cerc vicios, când, așa cum spuneam mai sus, ți se pare că tot universul conspiră și atentează la siguranța copilului tău.

Concluzia autoarei e firească, în lumina acestori idei: „cu cât mai puțin interferează mintea cu instinctul în formarea modelelor comportamentale, cu atât mai puțin rigidă ar trebui să fie structura la suprafață (despre detalii comportamentale, ritualuri, cerințe de conformitate) și cu atât mai inflexibilă în miez (în atitudine față de sine, atitudinea față de drepturile celorlalți, sănătatea, plăcerea, echilibrul tipurilor de activități, impulsul de conservare a speciei, folosirea economicoasă a plantelor și animalelor din mediu și așa mai departe). Într-un cuvânt, cu cât se bazează mai mult o cultură pe intelect, cu atât mai mullte constrângeri asupra individului devin necesare pentru a o menține.”

Pe întelesul meu, raportat la copii, fiindcă pe ei îi avem în vizor, afirmațiile s-ar „traduce” cam așa: la nivel superficial, exterior, e necesar să fim flexibili, altfel nu putem să trăim în armonie cu specia din care facem parte. E greu să te armonizezi cu tine și cu ceilalți atunci când ai tot felul de reguli/standarde impuse de societate sau chiar de tine:  nu tolerezi copiii care vorbesc tare, nu ești de acord cu  „needucații”, adică aceia care nu salută la comanda și nu mulțumesc frumos instant când le faci un compliment sau le dai ceva (deși nimeni nu ți-a cerut nimic, ca atare nimeni nu ar trebui să aibă așteptări; mulțumirea va apărea în timp, atunci când copilul îl are pe adult model și-l vede cum mulțumește atunci când cineva face, gratuit, un gest frumos, de bunăvoință) nu acccepți propriul copil decât dacă se încadrează în niște norme impuse de anumite autorități, care scriu din fața monitorului și nu au văzut niciodată copilul tău, dat știu că dacă nu ia x grame pe lună trebuie suplimentat cu lapte praf, nu înțelegi de ce și băieții pot purta roz și asta nu înseamnă că se transformă peste noapte  în fete, nu îți place ca un copil să răspundă pe acelasi ton pe care tu însuți/însăți îl folosești (deși comportamentul nedorit al copilului nostru oglindește cu fidelitate toate defectele noastre!!!) și lista ar putea continua, lucrurile care țin de suprafață, de idei preconcepute, de „așa e bine” pentru că...(nu știm nici noi de fapt de ce așa e bine), sunt nenumărate și nu fac decât să ne îngreuneze relațiile atunci când ținem cu dinții de ele.

Ceea ce ar trebui să fie însă egal cu sine însuși sau măcar să nu sufere variații prea mari este modul în care ne  percepem pe noi înșine, ceea ce ne definește în forul nostru interior, ceea ce ne dă identitate. Respectându-ne propriile nevoi, recunoaștem și celorlalți nevoia de a li se respecta nevoile și știm când devenim prea  abuzivi să ne retragem. Iar ceilalți înseamna, întotdeauna, și copiii! Suntem ființe, persoane, cu toții, așa cum un adult are nevoia să fie înțeles și acceptat cum e, la fel, un copil, are aceeași nevoie. Și nu, asta nu înseamnă că „i se dă nas”, decât dacă, atunci când încercăm să ne ascultăm și înțelegem partenerul, înseamnă  același lucru. Înseamnă doar că îi sunt respctate drepturile sale de copil și de ființă umană în același timp.


„Nosce te ipsum!” zicea Socrate....și mare dreptate avea, dacă după mii de ani există voci ce susțin același lucru! Numai cunoscându-ne pe noi putem să ne definim limitele interioare, barierele de care nu e cazul să trecem, ci să le semnalizăm cât mai clar, tuturor. Numai așa putem oferi propriilor copii modele ale devenirii umane...demne și integre.