Lumânările ard până la capăt

Cele mai frumoase cărți citite au ajuns întâmplător la mine. Poate dintr-un dat al soartei, poate așa trebuia să se întâmple, cert e că de multe ori recomandările călduroase nu au trezit ecouri entuziaste în sufletul meu (cu excepțiile de rigoare,  firește).

Lumânările ard până la capăt (Sάndor Mάrάi) este una din întâmplări... întâmplare simplă, nu a ființei, ci a ...virtualului, fiindcă el mi-a scos-o în cale. După cum suna o reclamă, a fost la un click distanță. Titlul m-a sedus instantaneu, fără să citesc vreo recomandare, am pus-o în coș. Apoi am așteptat, am ars de așteptare, iar când a sosit am lăsat-o o vreme, n-am citit-o fierbinte, nu pentru că nu voiam, ci din simplul motiv că veneau sărbătorile de iarnă cu agitația specifică, or  eu  râvneam la o liniște egoistă, ca să mă pot bucura cu adevărat de propria descoperire (nu aveam niciun dubiu, sigur avea să-mi placă...nu știu de ce, pur și simplu știi lucrurile astea).

Sάndor Mάrάi este, din acest moment pentru mine unul dintre scriitorii totali, mari, adevărați, adjective dragi multor critici sau doar cititori pasionați, dar justificate numai dacă, într-adevăr, lucrurile se simt la fel și în interior. Mai presus de aceste etichete (sau ceea ce le justifică în fapt) e sinceritatea dezarmantă a scriitorului, sinceritate care te lasă fără niciun scut în fața miezului ființei. Poți să negi cât vrei adevărul celor spuse (care nu e chiar ușor de acceptat), dar sensul acestora te bântuie, nu-ți dă răgaz, te hăituiește (verbul e cu atât mai potrivit cu cât în centrul semnificațiilor cărții stă o vânătoare) dacă insiști în nepăsare.

Pe scurt: doi bărbați, ajunși în pragul senectuții, se reîntâlnesc după patruzeci și unu de ani. În copilărie și tinerețe au fost prieteni nedespărțiți, au trăit pe viu acea prietenie cântată încă din timpuri imemoriale (Epopeea lui Ghilgameș îmi vine în minte, urmată de Antichitate, cu numeroasele sale opere ce slăvesc prietenia mai presus de iubirea pasională). Între ei, între trecut și prezent, stă umbra aceleiași femei. Întocmai cum se petrece în viață, lucrurile nu sunt niciodată clare...sau, mai degrabă, claritatea aceasta are mii și mii de nuanțe, e strâns legată de ochelarii prin care e percepută de fiecare trăitor.

Continuarea o găsiți pe Azi Citesc