Uneori se
întâmplă să-mi cadă în mână cărți despre care știu că ar trebui să-mi placă. Nu
pentru că mi-au fost recomandate (deși se întâmplă frecvent lucrul ăsta), cât
pentru că, citind despre ele, intuiesc afinitățile ce ne-ar putea lega. Lupul
de stepă e una dintre ele. Numai că, inițial, mi-a fost
greu să-mi ascund o ușoară dezamăgire. Știu precis că undeva citisem despre
carte cum „te înghite din prima clipă”, că e captivantă încă de la primele
rânduri. În cazul meu nu a fost așa: captivantă era doar ideea conturată de la
început (omul ce se condamnă singur la claustrare pentru a-și putea auzi mai
bine vocea interioară), nu rândurile în sine, care îmi păreau nițel exagerate,
prea evidentă dorința autorului de a contura un portret inedit, puternic intelectualizat
introvertitului Harry Haller (coincidența inițialelor numelui personajului ce
cel al autorului nu este întâmplătoare, mai ales că pe cei doi îi leagă niște
amănunte biografice).
Formula narativă
este una modernă, obișnuită în epocă, cea a jurnalului găsit și reprodus cu
exactitate, probabil din dorința de a da senzația de autenticitate, de
experiență trăită și relatată cu fidelitate. Editorul, căci el este cel în
posesia căruia intră jurnalul, conturează un portret sincer, dezarmant de
sincer, deloc măgulitor, neobișnuitului personaj, însă în ciuda acestui
fapt se simte o nuanță caldă, înțelegătoare, compătimitoare.
Jurnalul găsit
în fosta cameră a chiriașului Harry Haller reprezintă,
literalmente, o călătorie prin iad, o călătorie bântuită când de teamă, când de
curaj, prin haosul unui univers sufletesc inundat de întuneric, o călătorie
făcută cu voința anume de a străbate iadul de la un capăt la altul, de a
înfrunta haosul, de a suporta până la sfârșit suferința provocată de toate
relele. (pag. 23)
Asteeeeptam continuarea ! :p
RăspundețiȘtergere