Magicianul, John Fowles

Întâlnirea cu Fowles a fost love at first sight și s-a petrecut „așa cum trebuie”, cu primul volum al scriitorului (Colecționarul), datorită unei prietene dragi. De regulă nu am urmărit vreodată să citesc un scriitor în ordinea apariției cărților, deși principiul nu-mi displace.

Totuși, auzisem în repetate rânduri că Magicianul este the masterpiece ori, cel puțin, cartea cu cel mai mare succes la public. Ei bine, în opinia autorului, este cartea ce i-a adus „cea mai puțină satisfacție profesională”, dar se pare că s-a obișnuit cu acest paradox, cititorii sunt iremediabil atrași de cărțile pe care el le apreciază mai puțin.

În „Cuvânt înainte” scriitorul dezvăluie câteva dintre paralele literare care se pot face pe marginea romanului: Le Grand Meaulnes, al lui Alain Fournier, Bevis, scris de Richard Jefferies, și Marile speranțe, cunoscutul roman al lui Dickens. Ultima afiliere o intuiește o studentă, după apariția cărții, iar coincidența face ca, deși autorul n-a avut  în minte romanul, el să fie cel preferat din creația englezului.

Nicholas Urfe, personajul principal al cărții, este un profesor de limba engleză care alege să predea pentru o perioadă în Grecia, la Liceul Lord Byron din Phraxos. Decizia poate fi explicată în parte fiindcă vrea să scape de un trecut anodin, dar și pentru că își dorește să se cunoască mai bine, să-și testeze limitele, atât profesionale, câât și umane. Portretizat ca un Don Juan inițial, se îndrăgostește înainte de plecare de o australiancă, Alison, numai că nu e dispus să recunoască acest fapt. Despărțirea o suportă cu greuate, dar și cu demnitate, femeia, în timp ce bărbatul se simte eliberat.

Nicholas are ocazia, înainte de a zbura spre însorita Grecie, să-l cunoască pe Mitford, cel pe care îl înlocuiește la liceu (o experiență mediocră strict din punctul de vedere al profesiei, deoarece tânărul profesor nu simte nicio plăcere să predea engleza la un nivel atât de facil), acesta avertizându-l, fără nicio altă explicație, să stea departea de „Sala de așteptare”.

Ajuns pe insulă, în timpul unei plimbări menite să alunge plictiseala, ceea ce se și întâmplă, datorită peisajului edenic, găsește, din întâmplare, o pancartă de genul celor pe care stă scris „Trecerea interzisă”, numai că pe ea stă inscripționat  un mesaj cunoscut deja: Salle d'Attente. E lesne de înțeles de ce la vederea ei atenția lui Urfe sporește la maxim, cu atât mai mult cu cât de la sosire nu avusese parte de nicio experiență care să-i dea satisfația bunei decizii, în ciuda locurilor atât de încărcate mitologic.

Din acest moment acțiunea devine complet imprevizibilă, în mijlocul realității se inserează ficțiuni ce-l vor da peste cap pe neofitul Nicholas. Aici îl cunoaște pe Conchis, stăpânul locurilor (și al jocurilor!), dar și al vilei pe care Urfe o vizitează la fiecare sfârșit de săptămână, personaj ce capătă nuanțe magice în ochii civilizatului englez. Are parte de experiențe tot mai bulversante, încât la un moment dat nu va mai ști ce e realitate și ce e ficțiune, iar concepția lui despre iubire și sentimentele ce le trăise până atunci capătă contururi tot mai largi, mai vagi.

 Este angrenat într-un soi de teatru modern, în care personajele nu știu ce rol le așteaptă, iar improvizațiile apar la tot pasul. Astfel, se îndrăgostește de Lilly, cea care o va face pe Alison tot mai mică în inima lui, deși avusese parte de o vizită neașteptată din partea australiencei, vizită ce i-a arătat că încă există sentimente care nu pot fi nicidecum negate. Dar Urfe e prea atras în mrejele întâmplărilor ciudate, pe care le trăiește cu încântare, încât să mai poată acorda vreo  atenție trecutului personal. De fapt, întâlnirea cu Conchis este un prilej de întoarcere în trecutul istoric, colectiv, sub forme absolut neașteptate. Intensitatea trăirilor poate fi legată cu siguranță și de locul desfășurării acțiunii, fiindcă „pe insulă te simțeai  aruncat în trecut. Era atâta spațiu, atâta liniște, atât de puține contacte cu lumea, încât prezentul se estompa și trecutul devenea de zece ori mai actual.”

Lectura romanului a fost pentru mine la fel de imprevizibilă precum viața pe tărâm grecesc a lui Nicholas Urfe. Nicio clipă nu am intuit încotro curge subiectul, iar la fiecare răsturnare de situație mă gândeam că e imposibil să mai fie altele....și de fiecare dată mă înșelam. Până și ultimele pagini au conținut răsturnări de situație, când, datorită filele (puține) rămase, eram ferm convinsă că intuiesc finalul. Nu, nu l-am intuit...nici pe departe. Sunt curioasă dacă vreun cititor a făcut-o!