Întoarcerea fiicei risipitoare...

Nu știu dacă va fi definitivă... Am făcut promisiuni pe care nu le-am onorat, care mă apasă și acum, motiv pentru care au devenit o cauză a absenței prelungite. Am avut o vară încărcată, nu din punctul de vedere al timpului fizic, cât din acela al faptului că au existat lucruri ce m-au preocupat și m-au făcut indisponibilă aici. N-am pierdut timpul...sau nu în cea mai mare parte. Nici al meu, nici al ei. Am sperat ca mă voi trezi într-o zi, cândva, oricând, vara asta, cu chef nebun de scris. Nu s-a întâmplat. Dar...scriu acum și mă gândesc la postarea asta ca la un nou început.

 

Exerciţii de echilbru

 Nebun frumos...frumos nebun...nebun de frumos...mintea mea combină  fără oprire cele două cuvinte care-mi vin în gânduri atunci când e vorba de Tudor Chirilă. Nu mă pot decide în ce formă să le aranjez, însă o certitudine există, încă de când am ascultat primul cântec de la Vama Veche (azi formula în care continuă e Vama): îmi place, îmi place, îmi place.

Cântecele lor (ale lui, în primul rând,  pentru că a scris majoritatea versurilor) mi-au lăsat de la bun început senzaţia că aparţin unei sensibilităţi profunde, prea rar întâlnită azi pe scena muzicală românească. Pe parcurs am aflat că pasiunea lui e actoria (astfel se explică de ce electrizează publicul la fiecare apariţie live, uşurinţa cu care-l seduce), dar nici scrisul (oricând, oriunde, în orice formă, ca un veritabil postmodernist ce este) nu-i e strin. Puzzle-ul ar fi complet dacă l-aş vedea şi pe scenă, acolo unde îşi dezvăluie cea mai ascunsă şi profundă parte a sufletului său boem.

Astfel, apariţia cărţii nu a constituit o surprinză, nu am avut nicio clipă senzaţia că e forţată, că încă o vedetă încearcă să se afirme în forme noi de exprimare, în alte domenii decât cel în care deja este consacrată. Oricum, era deja cunoscut din această postură prin intermediul blogului (în fapt sursa acestei editări), iar apariţia cărţii este cât se poate de justificată, fiindcă blogosfera românească este mult prea vastă şi uneori mult prea mediocră...e mai greu să filtrezi adevăratele valori răsfoind internetul.

Titlul ales cu atâta inspiraţie – Exerciţii de echilibru – este sugestiv  mai ales pentru că îl reprezintă în întregime. Tot ceea ce face mă duce cu gândul la exerciţiu, văzut ca încercare, curaj, frică, încordare, repetare (obositoare uneori pentru artist), perseverenţă şi lista rămâne deschisă pentru că în permanenţă se autodepăşeşte, găseşte noi orizonturi de exprimare.

Chirilă nu se vrea un model pentru tinerii zilelor noastre, însă tocmai această postură, în care îşi permite să facă şi greşeli (cine poate admite exerciţiu care nu presupune eroare?!), să fie uman, autentic, e cea care-l transformă într-un exemplu de sinceritate şi, mai ales, de originalitate...frapantă originalitate în multe rânduri. 

Continuarea o găsiţi pe Azi Citesc

Lupul de stepă

Uneori se întâmplă să-mi cadă în mână cărți despre care știu că ar trebui să-mi placă. Nu pentru că mi-au fost recomandate (deși se întâmplă frecvent lucrul ăsta), cât pentru că, citind despre ele, intuiesc afinitățile ce ne-ar putea lega. Lupul de stepă  e una dintre ele. Numai că, inițial, mi-a fost greu să-mi ascund o ușoară dezamăgire. Știu precis că undeva citisem despre carte cum „te înghite din prima clipă”, că e captivantă încă de la primele rânduri. În cazul meu nu a fost așa: captivantă era doar ideea conturată de la început (omul ce se condamnă singur la claustrare pentru a-și putea auzi mai bine vocea interioară), nu rândurile în sine, care îmi păreau nițel exagerate, prea evidentă dorința autorului de a contura un portret inedit, puternic intelectualizat introvertitului Harry Haller (coincidența inițialelor numelui personajului ce cel al autorului nu este întâmplătoare, mai ales că pe cei doi îi leagă niște amănunte biografice).

Formula narativă este una modernă, obișnuită în epocă, cea a jurnalului găsit și reprodus cu exactitate, probabil din dorința de a da senzația de autenticitate, de experiență trăită și relatată cu fidelitate. Editorul, căci el este cel în posesia căruia intră jurnalul, conturează un portret sincer, dezarmant de sincer, deloc măgulitor, neobișnuitului personaj, însă în ciuda acestui fapt se simte o nuanță caldă, înțelegătoare, compătimitoare.

Jurnalul găsit în fosta cameră a chiriașului Harry Haller reprezintă, literalmente, o călătorie prin iad, o călătorie bântuită când de teamă, când de curaj, prin haosul unui univers sufletesc inundat de întuneric, o călătorie făcută cu voința anume de a străbate iadul de la un capăt la altul, de a înfrunta haosul, de a suporta până la sfârșit suferința provocată de toate relele. (pag. 23)

Ideile fascinante regăsite rând pe rând, odată depășită senzația de redundanță, au fost multe. Mă opresc asupra uneia care exista, neînchegată și neglăsuită, în propria percepție: continuarea pe Azi Citesc

Lumânările ard până la capăt

Cele mai frumoase cărți citite au ajuns întâmplător la mine. Poate dintr-un dat al soartei, poate așa trebuia să se întâmple, cert e că de multe ori recomandările călduroase nu au trezit ecouri entuziaste în sufletul meu (cu excepțiile de rigoare,  firește).

Lumânările ard până la capăt (Sάndor Mάrάi) este una din întâmplări... întâmplare simplă, nu a ființei, ci a ...virtualului, fiindcă el mi-a scos-o în cale. După cum suna o reclamă, a fost la un click distanță. Titlul m-a sedus instantaneu, fără să citesc vreo recomandare, am pus-o în coș. Apoi am așteptat, am ars de așteptare, iar când a sosit am lăsat-o o vreme, n-am citit-o fierbinte, nu pentru că nu voiam, ci din simplul motiv că veneau sărbătorile de iarnă cu agitația specifică, or  eu  râvneam la o liniște egoistă, ca să mă pot bucura cu adevărat de propria descoperire (nu aveam niciun dubiu, sigur avea să-mi placă...nu știu de ce, pur și simplu știi lucrurile astea).

Sάndor Mάrάi este, din acest moment pentru mine unul dintre scriitorii totali, mari, adevărați, adjective dragi multor critici sau doar cititori pasionați, dar justificate numai dacă, într-adevăr, lucrurile se simt la fel și în interior. Mai presus de aceste etichete (sau ceea ce le justifică în fapt) e sinceritatea dezarmantă a scriitorului, sinceritate care te lasă fără niciun scut în fața miezului ființei. Poți să negi cât vrei adevărul celor spuse (care nu e chiar ușor de acceptat), dar sensul acestora te bântuie, nu-ți dă răgaz, te hăituiește (verbul e cu atât mai potrivit cu cât în centrul semnificațiilor cărții stă o vânătoare) dacă insiști în nepăsare.

Pe scurt: doi bărbați, ajunși în pragul senectuții, se reîntâlnesc după patruzeci și unu de ani. În copilărie și tinerețe au fost prieteni nedespărțiți, au trăit pe viu acea prietenie cântată încă din timpuri imemoriale (Epopeea lui Ghilgameș îmi vine în minte, urmată de Antichitate, cu numeroasele sale opere ce slăvesc prietenia mai presus de iubirea pasională). Între ei, între trecut și prezent, stă umbra aceleiași femei. Întocmai cum se petrece în viață, lucrurile nu sunt niciodată clare...sau, mai degrabă, claritatea aceasta are mii și mii de nuanțe, e strâns legată de ochelarii prin care e percepută de fiecare trăitor.

Continuarea o găsiți pe Azi Citesc

Cum poate dăuna intelectul în creșterea copiilor?

E o întrebare pe care nu mi-am pus-o până nu am citit Conceptul continuum (da, a sosit în sfârșit momentul să scriu mai amănunțit despre ideile întâlnite în carte). Și totuși, cum se face că ceea ce a dus la realul nostru progres, mai ales pe scară cultural-socială, devine dușmanul ascuns, tăcut, al speciei integre din punct de vedere psihic?!

Jean Liedlof spune lucruri care pun pe gânduri, care nasc frământări (și cred că acesta e scopul, de fapt):

„...nu este teritoriul facultății intelectuale să decidă cum ar trebui îngrijt un bebeluș. Avem instincte absolut precise, experte în fiecare detaliu al îngrijirii copilului, mult înainte să devenim orice s-ar asemăna cu Homo sapiens. Dar am conspirat să zădărnicim atât de tare această cunoaștere demult statornicită, încât angajăm  cercetători cu normă întreagă să deslușească modul în care ar trebui să ne comportăm cu copiii noștri, unii față de alții și față de noi înșine. [...] Suntem acum aproape îngenuncheați de către minte; simțul nostru înnăsct legat de ce e bun pentru noi a fost așa de tare subminat, încât de-abia mai suntem conștienți de funcționarea sa și nu mai putem distinge impulsul original de unul distorsionat.”

A fost, cred, cea mai profunda explicație pe care am găsit-o eu în toate lecturile mele pentru obsesia programului, măsuratului, corectului în ceea ce privește somnul și mâncarea bebelușilor. Instinctul (dacă mai are puterea să iasă la suprafață și să învingă straturile superficiale, adăugate de civilizație) ne îndeamnă să răspundem la fiecare semnal transmis de ei, să nu-i lăsăm să plângă (suntem „setați” să fim puși în discomfort de plânsul unui bebeluș, tocmai pentru că firesc e să facem tot ce se poate face ca plânsul să înceteze, el transmițând un semnal clar că ceva nu e ok), să nu le facem program de masă, ci să-i lăsăm pe ei să ne arate ce li se potrivește. Mintea ne spune că dacă vom face toate astea vom, fi, fără doar și poate, manipulați de aceste mici ființe care vor căpăta o putere tot mai mare asupra noastra. De fapt nu doar mintea, ci și specialiștii (unii) care ne asigură că e ok să-l lăsăm să plângă ca să știe „unde îi e locul”, că e ok să-i facem program la 3 ore, că altfel se „invață prost” (deși eu nu cunosc doi adulți cu program identic de masă, dar belușii ar trebui să mănânce toți la fel, potrivit acestor idei), că e normal să pedepsim, altfel nu cunosc limitele.

Mărturisesc, nu ne deloc ușor să le împaci pe cele două. Cum, când mândria noastră ca indivizi (și ca specie, de fapt) e faptul că rațiunea e cea care ne face superiori animalelor? Cum să te lași pradă instictelor, când asta ar însemna o decădere din superioritatea noastră? Teoretic simplu (dar „simplitatea” e dată azi, din păcate, de lecturi aprofundate, am ajuns în situația în care suntem nevoiți să citim ca să știm că instinctul nostru e cel sănătos si nu trebuie să fie reprimat): lăsând la o parte toate teoriile care implică reguli nenumărate, care încearcă să intervină acolo unde instinctul trebuie să conducă, care ne fac să vedem în bebelușul/copilul care-și strigă nevoile cel mai mare dușman al nostru. Practic e nevoie de un drum regresiv, de „curățare”, de eliminare a straturilor superficiale care acoperă miezul ființei noastre și o derutează atât de mult încât nu mai poate recunoaște ceea ce îi este specific! Specific ființei umane, nou-născutului, dacă pornim de la începuturi, este să-i fie îndeplinite așteptarile, continuum-ul său: nevoia de hrană (care nu ține cont de timpi și măsurători, așa cum doi indivizi nu consumă aceeași cantitate de mâncare, nici bebelușii nu pot mânca identic!), nevoia de afecțiune (de aceea etapa in brațe e foarte importantă și sfârșește în momentul în care bebelușul e pregătit pentru desprindere, adică atunci când începe târâtul) și nevoia de siguranță, dar aici iarăși e o problemă spinoasă, fiindcă am ajuns să considerăm tot universul o amenințare la viața bebelușului. Căzăturile, cauzate de dorința de exploatare sunt firești, ba sunt necesare, și nu pun în pericol viața, juliturile sunt lecția necesară pentru a învăța, pe propria piele (sensul concret al expresiei ar trebui să ne spună multe despre necesitatea experienței), ce dăunează și ce nu, iar pielea e așa bine „construită” încât se reface de fiecare dată, iar cicatricile dispar în proporție de 99% ulterior. Azi ne trebuie curaj să lăsăm un bebeluș să cadă, să se ardă (nu se va arunca niciunul în foc, instictul îi spune să fie circumspect cu necunoscutul, să testeze treptat, cel mult va face bășici superficiale la mâini, care iarași nu pun viața în pericol; dar câți îl lasă acum liber să bage mâna în foc, în afară de câțiva părinți „ciudați”, suciți, care sigur sunt inconștienți?), să guste pământul, să se tăvălească în iarbă sau frunze.

Da, sunt câteva pericole reale. Mașinile sunt spaima celor mai mulți dintre noi, așadar mă includ și eu aici, chiar dacă încerc să nu mă las dominată de frică. De fapt am avut o experiență groaznică din acest punct de vedere, pe moment, ea a fugit înspre stradă  iar eu, necântărind bine momentul în care trebuia să pornesc ca s-o pot opri, nu am putut s-o prind din urmă, eram la 3-4 pași de ea când a ajuns la marginea unei străzi foarte circulate, deși strigasem în câteva rânduri să se oprească, iar în vocea mea deja se simțea disperarea. NU s-a oprit când am strigat, dar când încă un pas i-ar fi putut fi fatal, s-a oprit brusc și s-a întors la mine zâmbind. Câteva zile am fost terminată de expreință, cu greu m-am împăcat cu ea, cu experiența adică, i-am povestit și lui ce mi s-a întâmplat, de groază să nu pățească la fel...apoi m-am vindecat, încet, de spaimă. Și, citind mărturisirile autoarei despre cum sunt lăsați bebelușii indienilor yequana să se joace pe marginea unor gropi adânci, fără să-și piardă, o clipă, încrederea în instinctul copilului de conservare, am realizat că eu tocmai asta făcusem, mi-am pierdut încrederea. În această interpretare, gestul ei, de a se opri FIX înainte de pericol, îmi pare cea mai clară dovadă a unui instinct sănătos de supraviețuire, atâta vreme cât ea e cea care poate anticipa (sunt tragedii pe care nimeni nu le poate evita, mergi liniștit pe trotuar și te trezești luat pe sus de vreun obsedat de viteză) pericolul. Bineînțeles că nu as repeta niciodată experiența doar ca să văd că, într-adevăr, instinctul o salvează, ar fi aberant și lipsit de sens, dar împăcarea cu tine și înțelegerea profundă a momentelor reale de pericol sunt absolut necesare ca să ne putem raporta în mod sănătos la copii, nu dominați, subminați în permanență de frici obsesive.


Pericolul acesta  nu poate fi testat, e de datoria noastră să fim lângă ei tot timpul când se află în vecinătatea lor, să fim fermi în atitudine atunci când poate ar avea chef sa se joace fugind pe stradă, dar fără amenințări care de care mai grozave, care transmit mai mult frica noastră, în loc să evidențieze realul pericol. Atâta vreme cât unui copil nu i se interzic experiențe la tot pasul (dintre care unele sunt chiar hilare, precum acela de a „gusta” hainele de exemplu sau de a se târî pentru că „se murdărește”, dacă nu chiar aberante), atunci când întâlnește interdicția justificată, aceea care-l păzește cu adevărat de pericole, el va putea să o accepte mai ușor, iar fermitatea tonului e de natură să dea senzația că adultul are un motiv bine întemeiat să facă acest lucru. Până la urmă, și în situația de mai sus, ea a înțeles interdicția, chiar dacă senzația mea a fost că nu mă ascultă și nu înțelege că e în pericol, dar nu a urmat-o decât în momentul în care devenea perfect justificată, respectiv înainte de a pune piciorul în stradă.

Nu citisem cartea (dar știam multe idei din ea prin intemediul forumului AP) când avea Iulia câteva luni bune, începuse târâșul, și am lăsat-o, în pat, singură, să văd ce face când ajunge la marginea lui. A fost o senzație extrem de puternică (amestecată cu teamă inițial, de ce să nu recunosc) urmată imediat  de revelație, când am vazut-o cum se întoarce, grijulie, spre mijlocul lui!!! Da, fără avertizare, fără mine la margine s-o ghidez, doar ea, singură...a stat câteva secunde, a „mirosit” parcă aerul, și s-a întors cu o mișcare sigură din fața „pericolului”, mai exact a dat înapoi (pericol pe care l-am evaluat eu înainte, în cazul în care totuși ar fi căzut, era de la o înălțime mică, pe un covor moale și gros; sigur, dacă te apuci să faci scenarii, că ar putea cădea nu știu cum și ar putea fi fatal, cred că nu îi mai lași nici să umble, când vine momentul, tot din același motiv, ceea ce e imposibil.)

Experiențele de genul acesta au fost multe: cu focul, cu scările, cu tacâmurile și mai sunt cu siguranță și altele, care nu-mi vin în minte acum. Nu s-a accidentat niciodată, încât să sufere cu adevărat pe urmă, nu s-a tăiat niciodată cu cuțitul, de exemplu, cu foarfeca, nu s-a înțepat cu furculița, ba a ajuns ca acum să le mânuiasca exact ca un adult, pentru că e familiarizată cu ele încă de la 7-8 luni. Știu că scepticii vor spune că am avut noroc și ceea ce am făcut noi cu ea a fost un act de inconștiență.  N-am cum să le schimb părerea. Nu a fost inconștiență, a fost încredere în puterea de a se păstra întreagă, încrederea în specia care se poate adapta la mediul, mai mult sau mai puțin stil. Eu (de fapt noi, din fericire gândim la fel în această problemă) cred că instinctiv bebelușul știe să se protejeze, să-și păstreze integritatea. Iar cartea asta a fost cea care mi-a întărit toate convingerile nesedimentate, rămase până în momentul lecturii. Nu mă pot abține să constat că în cazul altor copii, nelăsați să descopere pericolul prin propria experință, accidentele sunt mult mai numeroase. Mie asta îmi spune multe și-mi  întărește ideea că cea mai sigură cale spre îmblânzirea necunoscutului și a pericolului este înfruntarea, directă, pe măsura puterilor. Și că, nelăsându-i să experimenteze, să simtă, abia așa le atenuăm simturile și instinctele! De unde să știe un copil că aruncându-se de la 2 metri se poate răni grav, daca nu a fost lăsat să cadă nici de la 20 de cm?! Nu are cum pentru că nicio informație adunată de propria experiență nu-i sugereaza pericolul. Da, îl avertizează adultul, numai că prin natura lucrurilor va dori să testeze ceea ce i se interzice...Și uite-așa ajungi într-un cerc vicios, când, așa cum spuneam mai sus, ți se pare că tot universul conspiră și atentează la siguranța copilului tău.

Concluzia autoarei e firească, în lumina acestori idei: „cu cât mai puțin interferează mintea cu instinctul în formarea modelelor comportamentale, cu atât mai puțin rigidă ar trebui să fie structura la suprafață (despre detalii comportamentale, ritualuri, cerințe de conformitate) și cu atât mai inflexibilă în miez (în atitudine față de sine, atitudinea față de drepturile celorlalți, sănătatea, plăcerea, echilibrul tipurilor de activități, impulsul de conservare a speciei, folosirea economicoasă a plantelor și animalelor din mediu și așa mai departe). Într-un cuvânt, cu cât se bazează mai mult o cultură pe intelect, cu atât mai mullte constrângeri asupra individului devin necesare pentru a o menține.”

Pe întelesul meu, raportat la copii, fiindcă pe ei îi avem în vizor, afirmațiile s-ar „traduce” cam așa: la nivel superficial, exterior, e necesar să fim flexibili, altfel nu putem să trăim în armonie cu specia din care facem parte. E greu să te armonizezi cu tine și cu ceilalți atunci când ai tot felul de reguli/standarde impuse de societate sau chiar de tine:  nu tolerezi copiii care vorbesc tare, nu ești de acord cu  „needucații”, adică aceia care nu salută la comanda și nu mulțumesc frumos instant când le faci un compliment sau le dai ceva (deși nimeni nu ți-a cerut nimic, ca atare nimeni nu ar trebui să aibă așteptări; mulțumirea va apărea în timp, atunci când copilul îl are pe adult model și-l vede cum mulțumește atunci când cineva face, gratuit, un gest frumos, de bunăvoință) nu acccepți propriul copil decât dacă se încadrează în niște norme impuse de anumite autorități, care scriu din fața monitorului și nu au văzut niciodată copilul tău, dat știu că dacă nu ia x grame pe lună trebuie suplimentat cu lapte praf, nu înțelegi de ce și băieții pot purta roz și asta nu înseamnă că se transformă peste noapte  în fete, nu îți place ca un copil să răspundă pe acelasi ton pe care tu însuți/însăți îl folosești (deși comportamentul nedorit al copilului nostru oglindește cu fidelitate toate defectele noastre!!!) și lista ar putea continua, lucrurile care țin de suprafață, de idei preconcepute, de „așa e bine” pentru că...(nu știm nici noi de fapt de ce așa e bine), sunt nenumărate și nu fac decât să ne îngreuneze relațiile atunci când ținem cu dinții de ele.

Ceea ce ar trebui să fie însă egal cu sine însuși sau măcar să nu sufere variații prea mari este modul în care ne  percepem pe noi înșine, ceea ce ne definește în forul nostru interior, ceea ce ne dă identitate. Respectându-ne propriile nevoi, recunoaștem și celorlalți nevoia de a li se respecta nevoile și știm când devenim prea  abuzivi să ne retragem. Iar ceilalți înseamna, întotdeauna, și copiii! Suntem ființe, persoane, cu toții, așa cum un adult are nevoia să fie înțeles și acceptat cum e, la fel, un copil, are aceeași nevoie. Și nu, asta nu înseamnă că „i se dă nas”, decât dacă, atunci când încercăm să ne ascultăm și înțelegem partenerul, înseamnă  același lucru. Înseamnă doar că îi sunt respctate drepturile sale de copil și de ființă umană în același timp.


„Nosce te ipsum!” zicea Socrate....și mare dreptate avea, dacă după mii de ani există voci ce susțin același lucru! Numai cunoscându-ne pe noi putem să ne definim limitele interioare, barierele de care nu e cazul să trecem, ci să le semnalizăm cât mai clar, tuturor. Numai așa putem oferi propriilor copii modele ale devenirii umane...demne și integre.

Magicianul, John Fowles

Întâlnirea cu Fowles a fost love at first sight și s-a petrecut „așa cum trebuie”, cu primul volum al scriitorului (Colecționarul), datorită unei prietene dragi. De regulă nu am urmărit vreodată să citesc un scriitor în ordinea apariției cărților, deși principiul nu-mi displace.

Totuși, auzisem în repetate rânduri că Magicianul este the masterpiece ori, cel puțin, cartea cu cel mai mare succes la public. Ei bine, în opinia autorului, este cartea ce i-a adus „cea mai puțină satisfacție profesională”, dar se pare că s-a obișnuit cu acest paradox, cititorii sunt iremediabil atrași de cărțile pe care el le apreciază mai puțin.

În „Cuvânt înainte” scriitorul dezvăluie câteva dintre paralele literare care se pot face pe marginea romanului: Le Grand Meaulnes, al lui Alain Fournier, Bevis, scris de Richard Jefferies, și Marile speranțe, cunoscutul roman al lui Dickens. Ultima afiliere o intuiește o studentă, după apariția cărții, iar coincidența face ca, deși autorul n-a avut  în minte romanul, el să fie cel preferat din creația englezului.

Nicholas Urfe, personajul principal al cărții, este un profesor de limba engleză care alege să predea pentru o perioadă în Grecia, la Liceul Lord Byron din Phraxos. Decizia poate fi explicată în parte fiindcă vrea să scape de un trecut anodin, dar și pentru că își dorește să se cunoască mai bine, să-și testeze limitele, atât profesionale, câât și umane. Portretizat ca un Don Juan inițial, se îndrăgostește înainte de plecare de o australiancă, Alison, numai că nu e dispus să recunoască acest fapt. Despărțirea o suportă cu greuate, dar și cu demnitate, femeia, în timp ce bărbatul se simte eliberat.

Nicholas are ocazia, înainte de a zbura spre însorita Grecie, să-l cunoască pe Mitford, cel pe care îl înlocuiește la liceu (o experiență mediocră strict din punctul de vedere al profesiei, deoarece tânărul profesor nu simte nicio plăcere să predea engleza la un nivel atât de facil), acesta avertizându-l, fără nicio altă explicație, să stea departea de „Sala de așteptare”.

Ajuns pe insulă, în timpul unei plimbări menite să alunge plictiseala, ceea ce se și întâmplă, datorită peisajului edenic, găsește, din întâmplare, o pancartă de genul celor pe care stă scris „Trecerea interzisă”, numai că pe ea stă inscripționat  un mesaj cunoscut deja: Salle d'Attente. E lesne de înțeles de ce la vederea ei atenția lui Urfe sporește la maxim, cu atât mai mult cu cât de la sosire nu avusese parte de nicio experiență care să-i dea satisfația bunei decizii, în ciuda locurilor atât de încărcate mitologic.

Din acest moment acțiunea devine complet imprevizibilă, în mijlocul realității se inserează ficțiuni ce-l vor da peste cap pe neofitul Nicholas. Aici îl cunoaște pe Conchis, stăpânul locurilor (și al jocurilor!), dar și al vilei pe care Urfe o vizitează la fiecare sfârșit de săptămână, personaj ce capătă nuanțe magice în ochii civilizatului englez. Are parte de experiențe tot mai bulversante, încât la un moment dat nu va mai ști ce e realitate și ce e ficțiune, iar concepția lui despre iubire și sentimentele ce le trăise până atunci capătă contururi tot mai largi, mai vagi.

 Este angrenat într-un soi de teatru modern, în care personajele nu știu ce rol le așteaptă, iar improvizațiile apar la tot pasul. Astfel, se îndrăgostește de Lilly, cea care o va face pe Alison tot mai mică în inima lui, deși avusese parte de o vizită neașteptată din partea australiencei, vizită ce i-a arătat că încă există sentimente care nu pot fi nicidecum negate. Dar Urfe e prea atras în mrejele întâmplărilor ciudate, pe care le trăiește cu încântare, încât să mai poată acorda vreo  atenție trecutului personal. De fapt, întâlnirea cu Conchis este un prilej de întoarcere în trecutul istoric, colectiv, sub forme absolut neașteptate. Intensitatea trăirilor poate fi legată cu siguranță și de locul desfășurării acțiunii, fiindcă „pe insulă te simțeai  aruncat în trecut. Era atâta spațiu, atâta liniște, atât de puține contacte cu lumea, încât prezentul se estompa și trecutul devenea de zece ori mai actual.”

Lectura romanului a fost pentru mine la fel de imprevizibilă precum viața pe tărâm grecesc a lui Nicholas Urfe. Nicio clipă nu am intuit încotro curge subiectul, iar la fiecare răsturnare de situație mă gândeam că e imposibil să mai fie altele....și de fiecare dată mă înșelam. Până și ultimele pagini au conținut răsturnări de situație, când, datorită filele (puține) rămase, eram ferm convinsă că intuiesc finalul. Nu, nu l-am intuit...nici pe departe. Sunt curioasă dacă vreun cititor a făcut-o!

Cat de normal e normalul nostru?

„Amenințam” în ultima postare că mă voi întoarce cu o serie de articole pe baza cărții Speranței Farca, numai că, între timp, după ce am terminat-o, și-a găsit rapid o altă cititoare, la fel de nerăbătoare, așa că mai mare bucurie am avut s-o împrumut, decât să scriu articole despre ea. Bineînțeles, articolele promise tot le voi scrie, fiindcă e o nevoie irepresibilă pentru mine, în acest moment.

Ca o coincidență seducătoare, în aceeași zi în care terminam „Ce simte copilul...” ajungea la mine, chiar prin intermediul traducătoarei (multumesc și pe această cale, Claudia Neacșu ) „Conceptul Continuum” (Jean Liedlof). Inutil să mai adaug că în nici trei zile cartea era „devorată”. Întâi pentru că abia acum făceam cunoștință „oficial” cu multe concepte/idei pe care mi le-am însușit prin prisma AP-ului (Attachement Parenting), apoi pentru că e o carte care trezește din amorțire, zgândăre instinctele noastre prea dezorientate de valurile de gândire critică, rațională.

Un rezumat al ei ar fi, cred, prea lung (nu m-as putea decide ce să las pe dinafară), așa că cea mai sinceră  cale de a vorbi despre ea rămâne, probabil, să scot citate care prin conținutul lor, dacă nu sunt în măsură să provoace, să pună pe gânduri și chiar să ducă la o reconsiderare a poziției noastre „civilizate” față de puii proprii, nu înseamnă că adevărul lor nu există, ci că, pur și simplu, sinele nostru, ceea ce ne constituie ca specie, e prea înrobit de rațiune, de partea care ține de „civilizație”. Acest fapt nu ar fi, în sine, cea mai mare problemă, dar limitata mea experiență de până acum mi-a arătat că cei care contestă mai tare ideile de genul „bebelușul trebuie ținut în brațe pentru a se putea desprinde singur când e pregătit” sunt în același timp și cei mai nemulțumiți de relația cu propriul bebeluș/copil, fapt care mie îmi sugerează exact adevărul celor spuse vădit și implicit de Jean Liedlof. Îmi asum subiectivitatea opiniei, nu poate și nici nu e firesc să fie pusă la înălțimea unui studiu, dar mie observația mi-a fost mai mult decât suficientă încât să nu dau credit (defel) ideilor moderne si exagerat moderne în ceea ce privește creșterea bebelușului independent încă din primele ore de viață. Și până în acest moment simt (instictul îmi spune, acum sunt și mai sigură) că altă calea mai potrivită pentru noi nu era.

Pe scurt, după experiența avută cu indienii Yequana, în mijlocul cărora a petrecut aproximativ doi ani, autoarea, new-yorkeză, și-a dat seama că specificul nostru, ca specie, în materie de crescut copii și trăit viața, nu este acela cu care suntem noi obișnuiți. Dacă ar fi așa, înseamnă că toți oamenii, de pretutindeni, civilizați sau mai puțin civilizați, ar trebui să se comporte conform aceluiași tipar. Dar lucrurile nu stau deloc astfel.

Cea mai evidentă opoziție dintre noi, „civilizații” și ei, „sălbaticii” este aceea că în timp ce noi considerăm fericirea, ca stare de a fi, ceva trecător sau, în orice caz, un sentiment de foarte scurtă durată, ceva după care se tânjește tot timpul, ei trăiesc „în sânul”ei, fiindcă nu au făcut ”pactul cu diavolul”, nu și-au dat instictele (care, să nu uităm, sunt cele care ne asigură supraviețuirea ca specie, altfel ne-am arunca numai așa, de distracție, în fața mașinii ce rulează cu viteză nebună, să vedem dacă într-adevăr se moare... reducere la absurd, într-adevăr, însă acesta e adevărul incontestabil a ceea ce înseamnă instinct de autoconservare) rațiunii. A nu se înțelege că cea din urmă e indezirabilă...ar fi chiar culmea, până la urmă de aceea sunt oameni și nu doar mamifere și atât. Dar în ceea ce privește asigurarea continuității speciei, rațiunea nu are niciun merit, dimpotrivă.

„Continuumul” la care face referire autoarea ar putea fi, simplist spus, tot ceea ce ființa asteaptă să găsească la naștere, iar în cuvintele ei „Acest continuum uman poate fi definit ca o succesiune de experiente care corespund asteptarilor si inclinatiilor speciei noastre, in conditii asemanatoare cu acelea in care aceste asteptari si inclinatii au aparut. Printre aceste conditii se afla si  un comportament adecvat al individului, precum si un tratament adecvat din partea altor indivizi.”

Va urma....