Nordului

Cu gheața levitând în gene,

îmi caut, prin troiene,

detașarea.

Zadarnic stă pitită, 

sub calcarul pufos și imobil...

O simt,

cu jind,

în stolul pinguinilor,

al focilor

și-al ghețurilor sparte de la mal.

Întind un gând...

cu gheara stângă

apuc de gleznă-nfrigurarea

naivelor dorinți

și-o spintec!

Mii de ace, lucitoare,

se-mprăștie-n abisu-ncremenit

de Cronos și de nimfa iarnă.

Nu vă lăsați furați!

E-nșelăciune-n toate fibrele-nghețate

cu gândul la-mpietrirea

de calmuri dătătoarea.

Puteți, astfel seduși,

cu ușurință ignora

scânteia de văpaie,

ce stă, adânc pitită,

în urgisitul,

troienitul,

mult încercatul suflet.

O clipă, doar o clipă

îi e suficientă

să iasă-n larga lume

și să topească,

fulg cu fulg,

întinderea allbastră...

Atunci e prea târziu!

Eterna rece fericire ați pierdut-o...

s-a scurs, lentoare mută,

pe lângă degetele rășchirate

cu care-n fiecare ceas,

pioși, absenți și reci,

cerșeați, în gând,

zeificare.

Tristele

Tristețuri pestilențiale când îmi vin,

îmi iau coconul meu,

de-aur cald și moale...

(O, ce bine-i!)

Și nu mă dau de-acolo dusă

Și nici n-apar în fața nimănui...

Vin pâș, pâș, pâș,

în suflet.

Nu mușc din el, cu nesimțire,

vreau doar o singură celulă,

să pot să mă renasc în mii de sfinți

Și-colo să rămân de-a pururi...

Meteorologie

Ia-ți ploaia ta din visul meu

și nu mi-l transforma-n cenușă!

E dreptul meu

la inorogi albaștri...

Iar dacă n-ai să mă asculți, 

nu-ți spune-voi nimica!

Dar am să bântui, 

ierni de-a rândul,

cu burnițe debusolate

pe câmpurile tale de zăpadă...

Și am să cad,

ca apa grea,

bacoviană,

în primăverile tale-adânc umane....

Nu-i vina mea, 

ți-am spus s-asculți prognozele -

bieți balauri,

 camuflați în triste idealuri.

Poem sălbatic

Din preaplinul meu,

azi, m-am decis, vă dau vouă 

un leu!

În schimb, vă cer bucăți din voi...

ce nu mai vreți:

Inimă de felină,

gândiri de râs?!

Apoi, mai veniți cu-n ochi de căprioară

și unul de vultur.

Am nevoie de ei

să mențin echilibrul, precar,

al picioarelor ce și-au terminat pașii

prin gropi și jungle de nesimțire.

Dacă vă săturați de ele,

dați-mi aripile voastre!

Nu să pot zbura!

(ce prozaic!)

Doar să pot strânge copilă în brațe

când va pleca din cuibul meu

și-mi va respinge,

delicat,

îmbrățișările grosolane ale brațelor.

N-ați vrea să renunțați la gheare?!

Sunt atât de utile...

M-aș apăra cu ele

de toate atacurile, 

panicate,

(cum altfel?!)

ale nefericii.

Și, rogu-vă, dați-mi copitele, 

să pot zdrobi sub ele 

toate căderile-mi.

Promit să le-ngrijesc,

să le ascut

și, la nevoie,

le-mprumut cuiva mai des căzut ca mine!

Mai vreau și două coarne...

Prin ele aș permite

să iasă-n lume

toate gândurile

ce mă fac să strâng din dinți,

zdrobindu-le-n hățișul

nefericitelor miresme ale urii.

Și dați-mi pene,

 multe pene,

mătăsuri delicate ale firii...

N-o să vă pară rau!

Pe nesimțite,

voi trece-n zborul meu nocturn

deasupra infinitelor dureri

ce vă apasă.

Dar n-o să mă simțiți!

Ci voi, să știți,

că-n tresăritul colțului,

rugosului de suflet,

în fața unui zâmbet cald și sincer,

indicibil,

e doar promisiunea ce-am rostit-o

în visul meu....cu pene.

Camuflare

Trăiesc cu un poet tăcut,

mai vajnic decât toți poeții.

Și-n camuflarea lui

de zi cu zi,

îmi picură ființa

 cu aripi

de glăsuire și dorinți

-necate în tăceri

și „je-ne-sais-qua”-uri.

A-ului.

Antianiversară

De ziua mea

sau în oricare banală altă zi,

să nu-mi spuneți,

vreodată,

să fiu puternică!

(știu că se obișnuiește,

mai ales unei ființe sensibile

ori inutil sensibilizate)

Eu voi doar căi întortocheate!

Nu-mi place drumul drept...

Și nici nu voi „la dreapta”!

Nu știți că locul meu (al lui?)

e-n stânga,

acolo unde-i este inima...?

Geografie

În relieful trupului meu se mai zărește o singură urmă a gravidei ce-am fost: o linie fină, delicată, asemeni pruncăi ce a ieșit din lumea suficientă sieși în cea plină de doruri vii și patimi multe.

(O completare poetică, găsită azi...păcat că nu precizează și sursa, așa mi-ar părea cinstit, având în vedere mesajul sublim):

Copil frumos!

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns
în locul unde n-au pătruns
nici răutatea, nici mânia,
în locul unde e stăpână bucuria.

Şi ţi-aş păstra desţelenită
grădina vieţii, şi-nflorită,
ca un surâs să fie fiecare floare,
pe chipul tău să râdă lumina de la soare.

Şi ţi-aş aşterne dragoste în cale,
din suflet aş lăsa să scuture petale,
ca să nu simţi nici pietre ascuţite şi nici spini,
să nu te rătăceşti prin mărăcini.

Vise înalte ţi-aş păzi în palmă,
iar zborurilor tale le-aş ţine vremea calmă,
şi timpul l-aş supune şi l-aş îmblânzi,
l-aş pune în clepsidră şi ţi l-aş dărui.

Dar nu ştiu cum să fac acestea toate,
nu era scris în nicio carte,
şi nu cred că a fost vreun înţelept
care ştia ceva şi a păstrat secret.

Şi-atunci tot ce rămâne e să îţi dau poveţe,
să te învăţ că lumea are multe feţe,
să îţi arăt cum sufletul se oţeleşte,
dar dragostea din el e cea care te creşte.

Să-ţi spun că din durere iei putere,
că pentru a clădi un vis de multe ori se cere
să laşi bucăţi de suflet să se sfâşie din tine;
dar să nu-ţi pară rău când tot ce faci e bine!

Să nu uiţi idealuri chiar dacă ţi se pare
că s-au pierdut cândva în neagră depărtare!
Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele;
să cauţi mereu zborul şi să ajungi la ele!

De cazi, să te ridici mai sus
şi să răsari chiar dacă soarele-a apus!
Dacă pierzi astăzi, poţi învinge mâine;
să nu-ţi vinzi inima pe-un colţ de pâine!

Să nu uiţi niciodată să fii bun şi drept,
să nu te pleci, dar să fii înţelept!
Şi vieţii să-i surâzi, să ştii cum să te bucuri
de împliniri înalte şi de mărunte lucruri!

Iar la sfârşit, când scazi şi când aduni,
când timpul ce-ţi rămâne e cât să-l ţii în pumni,
să-ţi fie gândul liniştit şi inima senină
că ai trăit frumos şi viaţa ţi-a fost plină.