Alaptarea după cezariană

Prea multă lume (femei, în primul rând) consideră că o naştere finalizată cu cezariană este un mare impediment în alăptare. Poate să fie, cu siguranţă, mai ales dacă se porneşte din start de la această premisă...dar atunci as spune că mai degrabă creierul împiedică alăptarea, nicidecum modul în care ai născut. Decisiv!

Aproape din primele zile de când am aflat că sunt însărcinată am ştiut că vreau să decurgă totul aşa cum "ne-a setat" natura. Spun aporpae fiindcă încă gândul de a naşte şi de a alăpta un bebeluş mi se părea covârşitor., pe parcurs m-am obişnuit însă cu ideea. Apoi am fost ferm convinsă că voi naşte natural, că doar am condiţie sportivă :D, iar bebe va suge din primul moment. Nicio clipă nu m-am gândit că n-o să am lapte....deşi au fost atâtea voci care avertizau, conştiincios, că nu vor fi toate roz, că poate n-o să am lapte, că sunt puţine femei care au. Şi într-adevăr, în jurul meu nu prea auzeam de femei care au alăptat exclusiv, ştiam pe de rost toate miturile despre laptele insuficient si binecuvântatul lapte praf care este absolut necesar ca să ai un copil bine hrănit şi liniştit. Şi totuşi, ceva îmi spunea că nu poate fi adevărat. Ca atare am citit tot ce mi-a căzut sub ochi despre alăptare. Ţin minte că aveam 4 luni de sarcină şi mai scriam pe un forum, unde, fără să vreau, păream o habotnică în ale alăptatului, tot spunând că se poate, sigur trebuie să se poată fără ajutorul lp-ului. Că nici nu sunt însărcinată bine şi mă gândesc numai la alăptat, că e cale atât de lungă până acolo, de ce să mă preocup atât de mult de acest subiect?! Că doar este timp după ce naşti destul...


Ei, bine...consider acum, gândindu-mă cum a decurs totul după naştere, că în absenţa lecturilor (din păcate realitatea din jur îţi oate servi prea puţin drept exemplu, aşa că "Sfântul net" a fost chiar sfânt, în ciuda unor comentarii ironice la adresa documentării mele de pe net) totul ar fi fost mult mai greu...infinit, incomparabil. Ştiam dinainte că după cezariană cel puţin teoretic laptele se porneşte mai greu. Aflată la reanimare, a doua zi, după ce am născut seara la 10, o ceream pe Iulia la alăptat, iar asistentele, grijulii cu starea mea (?!), îmi spuneau că nu are rost, să mă odihnesc, că lapte nu am oricum. Nu am renunţat (dar, cu toată sinceritatea spun, niciuna din mămici nu a insistat să-i fie adus copilul la sân, ce spuneau doctorii sau infirmierele era sfânt...şi aşa ar trebui să fie, numai de şi-ar acualiza si personalul medical cunoştinţele despre alăptare!! ), au adus-o...n-a supt nimic...de fapt nici nu deschidea bine gura, era total...amorţită. Amorţită după cezariană, burdusită de lapte praf, la ce să mai deshidă gura şi să sugă? Dar am continuat...o lăsam să mă cunoască, punea gura cu o atingere atât de uşoară încât abia o simţeam, până s-a decis, a doua zi seara,. să tragă mai cu nădejde (după ce în prealabil insistam să nu-i dea lp). Cred că a fost cantitativ ff puţin. Nu conta, măcar apucase sfârcul, era un început....


Burduşită de informaţii contradictorii, am băut mult ceai de fenicul...Acum cred că nu avea niciun rost, dar atunci mă gândeam că aşa vine mai repede. Duminică noaptea (născusem vinerea seara) s-a pornit şi calea lactee :D Cu sâni pietroşi şi dureroşi, pe care abia îi apuca Iulia...Nu ştiu daca am dormit ceva noaptea respectivă, dar ştiu sigur că ea abia s-a desprins de sân. Copil isteţ, s-a prins că daca stă lipită acolo va veni şi hrana cea aşteptată...a mai şi plâns niţel la început, colega de salon îmi arunca priviri sufestive şi remarci cu "nu se satură, de ce nu ceri lapte praf?", eu mi-am văzut de ale mele, Iulia de ale ei, şi după miezul nopţii scâncetele au încetat, fără miraculosul lapte praf, fiindcă stimularea ei îşi făcuse efectul, începea să curgă laptele. Acum era rândul colegei de cameră să potolească plânsul fetei...lapte avea, născuse natural şi i-a venit mai repede decât mie, însă ea era ferm convinsă de contrariu...aşa că, în ciuda încurajărilor mele, l-a cerut...numai că plânsul nu a încetat, fata voia la sân, iar mama, sfătuită să n-o înveţe prost de la început, îi dădea cu porţia (într-o maternitate în care peste tot sunt afişe cu încurajarea alăptării la cerere!!). Insistam să o ţină la sân, că se va calma, ea o ţinea cu "îi e foame, eu n-am lapte", venea lp, copila tot nu se liniştea. Aşa că singura explicaţie a ei era că fata mea e cuminte, a ei e rea. Da, un bebeluş de 2 zile e rău!!! E rău când îşi cere dreptul cel dintâi, să fie aproape de organismul care l-a crescut nouă luni şi care e capabil să-l ţină în viaţă! Asta e percepţia şi, cred, cel mai mare impediment în alăptare, mai ales când e vorba de cezariană.

Întâmplător m-am întâlnit cu soţul ei la vreo 4 luni după naştere într-un magazin. Cumpăra lapte praf...pentru că, aşa cum au pornit de la început, cu ideea bine înfiptă în convingeri, nu a mai avut lapte. Ştiam că acesta va fi "finalul" în cazul lor...şi mâ gândeam, invârtindu-ne după diverse prin magazin, ce a făcut deosebirea între noi două, de ce eu am "avut succes" şi ea a "eşuat" (pun ghilimele deoarece termenii îmi par relativi şi nu tocmai potriviţi)? Luându-le cumva în ordine, pot spune că motivele care au facilitat mult alăptarea au fost:

1. Informaţia (chit că citind la început despre alăptare nu aveam nicio convingere interioară, eram încă în faza superficială "oare cum voi arăta după alăptare?", credeam că 6 luni sunt arhisuficiente!). Dar informaţia de calitate, aceea care e făcută riguros, cu studii, informaţie pe care o răspândeşte şi OMS-ul (care recomandă alăptarea excluisvă 6 luni, apoi până la 2 ani şi peste, dacă atât mama, cât şi copilul vor, se simt ok). Linkuri cred că e inutil să pun, site-ul Roxanei Duduş este burduşit cu informaţii preţioase, ca să nu mai spun de ajutorul direct al ei!

2. Dorinţa de a alăpta. Poate părea ciudat, multe femei spun că ar vrea să alăpteze şi totuşi nu pot. Cred că dorinţa lor este anulată încet şi sigur de concepţia celor din jur pentru că nu a apucat să se înrădăcineze bine în sufletul lor, aşa de bine încât orice  ţi s-ar spune tu SĂ FII SIGURĂ că e posibil, fiindcă altfel ar însemna că specia noatră e pe cale de dispariţie....că suntem nişte biete mamifere bipede incapabile să mai "nască pui vii pe care să îi hrănească cu lapte". Oare chiar aşa de slabe să fim, chiar atât de neajutorate şi la mână ajutoarelor din afară? Nu cred!

3. Discuţiile pe forum cu alte mămici care alăptau şi facilitau accesul nostru, al gravidelor, la informaţie. (Aici aş face o paranteză....intersant a fost să remarc după ce am născut, că toate cele care încă din timpul naşterii susţineam alăptarea şi nu puneam în faţă,  în mod automat, celebrul "oare voi avea  lapte?"  am trecut peste momentele de început, cezariana nu a fost nici ea o piedică, pe când cele mai sceptice au întâlnit hopuri peste care nu au reuşit să treacă. Nu stiu dacă este o întâmplare, convingerea mea este că e imposibil să nu fie legătură între aşteptări, dorinţele personale şi experienţa alăptării. De aceea nu aş recomanda niciunei mămici să ignore informaţia despre alăptare la începutul sarcinii. E vital, aşa te obişnuieşti întâi cu idei care îţi par exagerate - alăptatul zi şi noapte, din postura unei femei aflate la prima sarcină poate părea covârşitor - ai timp suficient să le asimilezi, să le interiorizezi şi, în final, să le accepţi ca singura cale normală, firească)

3. Ignorarea sfaturile care se opuneau alăptării la cerere. TOATE, indiferent că veneau de la medici sau de la alte mămici...

4. Ajutorul partenerului în primele zile, chiar săptămâni...când proaspăta mamă ar trebui să facă doar un singur lucru, să se ocupe de copil...cu pauze, normal, când simte nevoia, dar nu ca să se înrobească la munci casnice....pentru că vasele, hainele nu plâng, vorba unei mămici dragi, dar copilul da, el plânge pt că altă modalitate să te ţină aproape nu are. Şi fără să fii aproape, nu e posibilă alăptarea la cerere, singura care face posibil alăptatul exclusiv.


Aşadar singura sanşă de reuşită este (şi cred cu toată fiinţa acest lucru) să te bazezi în primul rând pe tine, pe instincte, să citeşti despre experienţa altor mămici şi să crezi mai degrabă o mamă, fără nicio pregătire, care  îşi alăptează copilul, a trecut şi prin hopuri, ştie care sunt piedicile, fiindcă te poate ajuta mai mult decât medicul, setat pe ceas şi mese fixe. Să nu eziţi să ceri ajutorul când şi se pare greu. Există astăzi atâtea site-uri şi grupuri care susţin alăptarea, e păcat să nu apelezi la ele, dacă simţi că te paşte eşecul.

PS. Pe colega de salon am pomenit-o ca să arat că modul în care naşti contează infinit mai puţin decât ceea ce ştie proaspăta mamă, cel puţin la modul teoretic, despre alăptare. O naştere naturală e, teoretic, un impediment în minus pentru alăptare. Practic, eu cu cezariană am avut puterea să urmez instinctul, ea nu...Ştiu că nu citise nimic despre alăptare, mi-a spus.Îîmi povestea că nici ea nu va avea lapte cum la rândul ei, mama ei, n-a avut....Îşi acceptase resemnată destinul. Când am luat informaţiile de pe peretele din salon (cu sfaturi ff pertinente, dar pt asistente doar nişte hârtii agăţate pe pereţi!) rugând-o să le citească, fiindc, îi spuneam eu, se va linişti, va înţelege că natura îşi face treaba, le-a luat, a aruncat o privire, le-a pus deoparte şi în nici 10 minute mă întreba "Oare să cer lapte praf sau să mai aştept?" Pentru mine a fost clar în acel moment că nu va reuşi. Din păcate, dacă ar fi avut pe cineva care s-o încurajeze din familie (nimeni n-o făcea, dar o întrebau insistent de ce nu cere lapte praf, creându-i senzaţia că ea e de vină pentru "foamea" copilului"), dacă ar fi citit ea singură mai mult ca să capete încredere în propriile puteri alta ar fi fost situaţia...De dorit şi-a dorit, se uita la Iulia cum suge şi mă întreba pe mine dacă ar trebui să ceară lapte praf, semn că se îndoia, nu putea lua decizia de una singură, avea nevoie de o întărire din afară. Cred că de făceam parte din familie aş fi putut s-o încurajez mult, chiar decisiv, era genul care respecta  TOT ce spunea o autoritate sau cei apropiaţi.

Din ciclul "Copiii spun lucruri....isteţe"

"- Mami, hai să-ţi dau pusi!
- De ce să-mi dai pusi chiar acum?
- C-aşa-i modelul!"

A doua zi mi-a servit din nou replica :D

"- Mami, hai să ne jucăm!

- De ce vrei să vin chiar acum să ne jucăm? (Ştiu, o provoc, dar mor de drag când o aud argumentând :P )

- C-aşa-i modelul!"

 

 "Mami, inghietata (asa pronunţă, nu e greşeală de tastare) cumpărată nu e aşa sănătoasă. Mai bine mâncăm din aia făcută de tine. Din aia cumpărată mâncăm numai umpic ...Hai mami sa luăm umpic de inghieţată."

 "Dacă mănânci mâncare de la magazin mai multă te doare burta, dacă mănânci ce face mami nu te doare burta."

  (A mâncat într-o zi multe tâmpenii, pentru că lumea e bine intenţionată, dar prost educată si oferă de drag numai nebunii copiilor in parc. Iar Iulia nu e genul care să strâmbe din nas, orice primeşte e deliciu, ca atare orice ajunge în mâna ei...are un singur drum. Când se nimereşte să primească şi îngheţată, şi pufuleţi, eventual şi nu ştiu ce "prăjiturică" minune, foarte gustoasă şi "sănătoasă", apoi e clar, în ziua aia fata mai mănâncă aer acasă! Totuşi, morala a tras-o oarecum singură la finalul zilei, când o durea burta şi am întrebat-o ce-a mâncat. Un aspect pozitiv este acela că a învăţat că prea multe lucruri de la magazin ne cam dau dureri de burtă).

"Mami, cărţile nu-s sănătoase (:D), nu-s bune, le pun la loc!" Şi le-a pus pe toate una peste alta. Oare are legătură cu faptul că pe birou sunt pe puţin 15 cărţi, nu tocmai aranjate, şi e deranjată de dezordine? :)) 

  Va urma...

DE CE ???

Acum două zile citeam despre situaţia în care se află Bibi...din păcate e mai grav decât se credea şi mai greu de tratat.

Azi dau peste cazul lui Vlăduţ şi, citind, simt cum îmi urcă spre creieri valuri de emoţie, cum plânsul mă face să tremur şi să uit complet că am multă treabă, multă....şi trebuie să fiu limpede şi senină...

Cum să rămâi limpede şi senin când vezi atâta suferinţă la vârste la care ea ar trebui să fie o necunoscută?! M-am gândit la varianta să nu mai intru pe FB, nici pe net de fapt, măcar o vreme, să nu mai văd cazuri de genul acesta pentru că mă consumă într-un hal în care nu m-aş fi gândit înainte de a fi mamă. Atunci îmi era uşor să trec peste astfel de situaţii, uitam mult mai repede, mă afectau, dar cumva reuseam să mă descurc cu suferinţa asta, spunându-mi că aşa e de când lumea, oamenii se îmbolnăvesc indiferent de vârstă.

Dar apoi iar m-am gândit...dacă toţi ne izolăm într-un balon de săpun care să ne ofere iluzia că toate sunt bune şi frumoase, cine să mai ajute puii ăştia de om, care suferă..şi suferă şi părinţii de zece ori mai mult că nu pot să le ia durerea şi s-o susporte ei înşişi? Cine, dacă nu cei care îi înţeleg cel mai bine? Noi, cei care suntem la rândul nostru părinţi...părinţi norocoşi de copii sănătoşi pentru care numai gândul de a-ţi vedea copilul suferind în aşa măsură este răvăşitor?

E puţin ce am făcut eu...2 euro prin sms.....aştept să vină şi el de la plimbare ca să mai folosesc un telefon în acelaşi scop. Însă e infim, infim...Poate totuşi suferinţa pricinuită de aşa veşti se mai atenuează cu 1% pt că ştii că n-ai trecut indiferent...Şi tot mai sunt şi alţii care vor rezona cu durerea acestor oameni. Trebuie să fie!!!!

Necunoscută?

…………………..

De ce imi pare atat de absurd sa am un blog, mie, cea careia cuvintele nu (prea) i se termina?

De ce cand sunt atat de plina de traire, spoiala mea de vorbe si de var livresc a amutit?

De ce albul paginii nu ma atrage sa-l pictez cu senzatii, sa-l manjesc de de doruri multe si-mpliniri si mai multe?

De ce imi trec razlet prin minte ganduri si indoieli, ca nu mai simt atat de mult?...Ca poate „artista” din mine a murit?!...Ca am de(re)venit lutul, incapabil sa mai astearna randuri care sa prinda in lat toate pasarile ce-i zboara pe cerul larg al sufletului? (nu, nu ca sa le robesc, dar cum altfel sa mi le admir?! Pentru ca oricat ar nega cineva scrisul este cea mai incontestabila dovada de narcisim, iar eu am nevoie „Narcisul” meu, de oglinda mea cu care am pierdut conexiunile, ca sa ma pot reintregi! )

De ce mai simt nevoia sa simt scriind cand ochii mei devin in fiecare dimineata porti edenice, deschise larg in vastul  unui suflet de copil?

...si buzele mele culeg ambrozie de pe pleoape sidefii?

...si narile mele adulmeca hulpav taramul cald de fericire preapamanteasca?

...si bratele mele devin rauri  laptoase, ce construiesc neobosit  granite invizibile in jurul unei insule ce-mi daruieste lumina bogata a  privirii in fiece dimineata?

...si trupul hraneste viata?

.......................................

Sa fie?...................

Cred.....

Poate....

......................................

Sa nu uit!!! Sa nu uit ca-s mai bogata ca oricand!

Se poate ca de aceea sa-mi doresc....

Primăvară, primăvară, nu credeam c-ai să mai vii...

Ei, da...cam aşa gândeam acum două săptămâni, în ciuda faptului că-n cei (încă :D) 29 de ani nu ţin minte să se fi întâmplat ca domniţa primăvară să sară pârleazul la alţii...Numai că nevolnica asta de iarnă m-a cam secat de energii şi optimism, se înţelege deci cu câtă bucurie (şi suspiciune) am privit primele zile de primăvară :D

Şi zău că e fain primăvara! Copila zburdă liberă prin parcuri, pe trotuare, pe la cine o mai primeşte în vizită (că are naşă plimbăreaţă, care n-o lasă să se plictisească prea mult :) ) iar eu parcă, parcă altfel privesc zilele...păcat că nu vine sfârşitul de săptămână mai des, să mă pot bucura de vreme bună mai cu foc...aşa, ca azi, când am umblat după fundul (drag şi perfect, na :D) al domniţei din dotare, domniţă care a luat la rând toate locurile cu care le putea face cunoştinţă pantalonilor (acu pe bune, ar fi păcat să vii cu copil curat acasă, right?), s-a căţărat pe la cucurigu. Şi ca să fie totul clar a sărbătorit (tot acolo la cucurigu) cu un dans, spre ameţirea totală a celor din parc.

Mai este însă un aspect legat de primăvară (şi vreme bună în general) pe care aproape că-l uitasem, uitat să fie pe veci: odată cu copiii care umplu parcurile cu bucuria lor multă, mare, dospită bine peste iarna care i-a ţintuit, de multe ori fără voia lor, în case, apar şi părinţii sau bunicii cu veşnicele probleme (capitale!) legate fie de curăţenie, ameninţată serios de praf, nisip şi resturi de frunze, fie de cum ar trebui folosite leagăne, topogane, căsuţe, jucării...Dar nu acesta e aspectul care aş vrea să primeze, n-ar fi păcat să-mi stric eu singură bucuria de care abia m-am molipsit?!

Primăvara asta am conştinetizat de fapt că am o fetiţă în toată splendoarea! Nu copil mic, cu atât mai puţin bebe...ci o fetiţă delicioasă ca o piersică plină de suc parfumat (ah, acum mi-e poftă de vară!), cu licurici în ochii ei curioşi, cu unduiri (deja??!!) suave care te duc cu gândul la prinţese...mai mici, dar prinţese!, cu mişcări feline şi glas dătător de lumini în ochi (nu numai ai mei :) ). Şi nu pot să nu mă întreb, evident nostalgic, când a crescut atât...de când ştie ea să răspundă la orice întrebare ("Ce faci, tati?" "Mă îmbrac!" "Nu, nu te îmbraci, te închei la nasturi!" sau "Cu ce vrei să te încalţi?" "Cu cizmele mov, de gumă, că am bluză mov" :D ) şi, totuşi, cum de se poate încălţa şi încheia singură...nu pentru că nu e firesc să facă şi lucrurile astea, dar din momentul în care îşi ia singură cizmele, adidaşii, pantofii şi se mai şi încheie singură la geacă, apoi să fie clar, bebeluşenia (ce-i aia?!) s-a dus. A lăsat în urmă amintiri nostalgice, dar a adus cu sine discuţii "de oameni mari", un partener de nădejde cu care te poţi consulta în multe privinţe, vestimentare şi culinare îndeosebi.

A crescut...primăvara în suflet şi copila sub ochii noştri!

Şi eu pe cine mai iubesc?!

După cum era firesc a venit şi momentul în care drăgăleala se cenmzurează...Cum ar veni, nu mă mai duc eu s-o smotocesc când şi cum am chef, pentru că ştie foarte bine să pună limita atunci când nu vrea " Mami, nu iubeşte! Nu vreau acuma!" :D Ieri m-a tot trimis "la plimbare" de mai multe ori, aşa că la un moment dat am întrebat-o "Bine, bine, dar acum eu pe cine să mai iubesc!" Răspunsul a fost pe cât de promt, pe atât de justificat "Pe tati!" Na, răspunde dacă mai poţi!!!

Când vine de la plimbare trebuie să stau undeva ascunsă până se descalţă, dă jos haina şi apoi aleargă strigându-mă cât o ţin plămânii la mine, în cameră, ca să-mi sară în braţe. Dacă îi stric jocul şi ies înaintea ei din cameră, până nu s-a dezbrăcat şi deci nu a apucat să vine ea la mine, nu invers, se lasă cu supărare, cu iesit din nou afară şi repetat intrarea :D Ei, după ce i-am prins "schema" ştiu sigur că ăsta e unul din momentele  alese de iubăreală, când se aruncă la mine în braţe, cu tot corpul fremătând, ca un pui de pasăre bucuros că acum îi ies atât de bine zborurile, fericit că mama e sau revine întodeauna la cuibul drag :)

Şi apoi se lipeşte ca o ploaie caldă de corpul meu, pământ uscat ce-şi aşteaptă zi de zi binecuvântata alinare, se alintă şi mă alintă, se hrăneşte şi sălbatic şi duios, pentru ca să mă abandoneze inevitabil când i se pare că a lipsit tati prea mult şi aude uşa de la intrare. Atunci se reia jocul, aleargă de oriunde ar fi să-i sară lui în braţe şi să-i declare iubire curată...Sedusă şi abandonată... dar părăsită cu certitudinea că va reveni la mine mereu...încă şi încă ....

"Mami, vreau să te iubesc!"

Aşa a început ziua de azi :) Ce start mai călduros ţi-ai putea dori pentru o nouă zi?

 Nişte ochi negri, dar luminoşi, care se umplu de bucurie când îi întâlnesc pe ai tăi, nişte mâini delicate, perfecte, care se încolăcesc pe lângă gâtul tău, amorţit de treziri şi poziţii sucite, un glas limpede, curat, imposibil de redat pe note nici de cel mai priceput artist, un freamăt dulce care cuprinde tot corpul ăsta mic şi perfect (sentiment aiurisitc, dar chiar am contribuit la perfecţiunea asta!!) când se aruncă cu  toată bucuria peste tine să te strângă în braţe, cu intenţii declarate, să te acopere cu o ploaie de sărutări vanilate şi apoi să râdă ceresc "Mami, te-am iubit, hai jos acuma!"

 Cred că nu-mi pot dori altceva de la viaţă <3