DE CE ???

Acum două zile citeam despre situaţia în care se află Bibi...din păcate e mai grav decât se credea şi mai greu de tratat.

Azi dau peste cazul lui Vlăduţ şi, citind, simt cum îmi urcă spre creieri valuri de emoţie, cum plânsul mă face să tremur şi să uit complet că am multă treabă, multă....şi trebuie să fiu limpede şi senină...

Cum să rămâi limpede şi senin când vezi atâta suferinţă la vârste la care ea ar trebui să fie o necunoscută?! M-am gândit la varianta să nu mai intru pe FB, nici pe net de fapt, măcar o vreme, să nu mai văd cazuri de genul acesta pentru că mă consumă într-un hal în care nu m-aş fi gândit înainte de a fi mamă. Atunci îmi era uşor să trec peste astfel de situaţii, uitam mult mai repede, mă afectau, dar cumva reuseam să mă descurc cu suferinţa asta, spunându-mi că aşa e de când lumea, oamenii se îmbolnăvesc indiferent de vârstă.

Dar apoi iar m-am gândit...dacă toţi ne izolăm într-un balon de săpun care să ne ofere iluzia că toate sunt bune şi frumoase, cine să mai ajute puii ăştia de om, care suferă..şi suferă şi părinţii de zece ori mai mult că nu pot să le ia durerea şi s-o susporte ei înşişi? Cine, dacă nu cei care îi înţeleg cel mai bine? Noi, cei care suntem la rândul nostru părinţi...părinţi norocoşi de copii sănătoşi pentru care numai gândul de a-ţi vedea copilul suferind în aşa măsură este răvăşitor?

E puţin ce am făcut eu...2 euro prin sms.....aştept să vină şi el de la plimbare ca să mai folosesc un telefon în acelaşi scop. Însă e infim, infim...Poate totuşi suferinţa pricinuită de aşa veşti se mai atenuează cu 1% pt că ştii că n-ai trecut indiferent...Şi tot mai sunt şi alţii care vor rezona cu durerea acestor oameni. Trebuie să fie!!!!

Necunoscută?

…………………..

De ce imi pare atat de absurd sa am un blog, mie, cea careia cuvintele nu (prea) i se termina?

De ce cand sunt atat de plina de traire, spoiala mea de vorbe si de var livresc a amutit?

De ce albul paginii nu ma atrage sa-l pictez cu senzatii, sa-l manjesc de de doruri multe si-mpliniri si mai multe?

De ce imi trec razlet prin minte ganduri si indoieli, ca nu mai simt atat de mult?...Ca poate „artista” din mine a murit?!...Ca am de(re)venit lutul, incapabil sa mai astearna randuri care sa prinda in lat toate pasarile ce-i zboara pe cerul larg al sufletului? (nu, nu ca sa le robesc, dar cum altfel sa mi le admir?! Pentru ca oricat ar nega cineva scrisul este cea mai incontestabila dovada de narcisim, iar eu am nevoie „Narcisul” meu, de oglinda mea cu care am pierdut conexiunile, ca sa ma pot reintregi! )

De ce mai simt nevoia sa simt scriind cand ochii mei devin in fiecare dimineata porti edenice, deschise larg in vastul  unui suflet de copil?

...si buzele mele culeg ambrozie de pe pleoape sidefii?

...si narile mele adulmeca hulpav taramul cald de fericire preapamanteasca?

...si bratele mele devin rauri  laptoase, ce construiesc neobosit  granite invizibile in jurul unei insule ce-mi daruieste lumina bogata a  privirii in fiece dimineata?

...si trupul hraneste viata?

.......................................

Sa fie?...................

Cred.....

Poate....

......................................

Sa nu uit!!! Sa nu uit ca-s mai bogata ca oricand!

Se poate ca de aceea sa-mi doresc....

Primăvară, primăvară, nu credeam c-ai să mai vii...

Ei, da...cam aşa gândeam acum două săptămâni, în ciuda faptului că-n cei (încă :D) 29 de ani nu ţin minte să se fi întâmplat ca domniţa primăvară să sară pârleazul la alţii...Numai că nevolnica asta de iarnă m-a cam secat de energii şi optimism, se înţelege deci cu câtă bucurie (şi suspiciune) am privit primele zile de primăvară :D

Şi zău că e fain primăvara! Copila zburdă liberă prin parcuri, pe trotuare, pe la cine o mai primeşte în vizită (că are naşă plimbăreaţă, care n-o lasă să se plictisească prea mult :) ) iar eu parcă, parcă altfel privesc zilele...păcat că nu vine sfârşitul de săptămână mai des, să mă pot bucura de vreme bună mai cu foc...aşa, ca azi, când am umblat după fundul (drag şi perfect, na :D) al domniţei din dotare, domniţă care a luat la rând toate locurile cu care le putea face cunoştinţă pantalonilor (acu pe bune, ar fi păcat să vii cu copil curat acasă, right?), s-a căţărat pe la cucurigu. Şi ca să fie totul clar a sărbătorit (tot acolo la cucurigu) cu un dans, spre ameţirea totală a celor din parc.

Mai este însă un aspect legat de primăvară (şi vreme bună în general) pe care aproape că-l uitasem, uitat să fie pe veci: odată cu copiii care umplu parcurile cu bucuria lor multă, mare, dospită bine peste iarna care i-a ţintuit, de multe ori fără voia lor, în case, apar şi părinţii sau bunicii cu veşnicele probleme (capitale!) legate fie de curăţenie, ameninţată serios de praf, nisip şi resturi de frunze, fie de cum ar trebui folosite leagăne, topogane, căsuţe, jucării...Dar nu acesta e aspectul care aş vrea să primeze, n-ar fi păcat să-mi stric eu singură bucuria de care abia m-am molipsit?!

Primăvara asta am conştinetizat de fapt că am o fetiţă în toată splendoarea! Nu copil mic, cu atât mai puţin bebe...ci o fetiţă delicioasă ca o piersică plină de suc parfumat (ah, acum mi-e poftă de vară!), cu licurici în ochii ei curioşi, cu unduiri (deja??!!) suave care te duc cu gândul la prinţese...mai mici, dar prinţese!, cu mişcări feline şi glas dătător de lumini în ochi (nu numai ai mei :) ). Şi nu pot să nu mă întreb, evident nostalgic, când a crescut atât...de când ştie ea să răspundă la orice întrebare ("Ce faci, tati?" "Mă îmbrac!" "Nu, nu te îmbraci, te închei la nasturi!" sau "Cu ce vrei să te încalţi?" "Cu cizmele mov, de gumă, că am bluză mov" :D ) şi, totuşi, cum de se poate încălţa şi încheia singură...nu pentru că nu e firesc să facă şi lucrurile astea, dar din momentul în care îşi ia singură cizmele, adidaşii, pantofii şi se mai şi încheie singură la geacă, apoi să fie clar, bebeluşenia (ce-i aia?!) s-a dus. A lăsat în urmă amintiri nostalgice, dar a adus cu sine discuţii "de oameni mari", un partener de nădejde cu care te poţi consulta în multe privinţe, vestimentare şi culinare îndeosebi.

A crescut...primăvara în suflet şi copila sub ochii noştri!

Şi eu pe cine mai iubesc?!

După cum era firesc a venit şi momentul în care drăgăleala se cenmzurează...Cum ar veni, nu mă mai duc eu s-o smotocesc când şi cum am chef, pentru că ştie foarte bine să pună limita atunci când nu vrea " Mami, nu iubeşte! Nu vreau acuma!" :D Ieri m-a tot trimis "la plimbare" de mai multe ori, aşa că la un moment dat am întrebat-o "Bine, bine, dar acum eu pe cine să mai iubesc!" Răspunsul a fost pe cât de promt, pe atât de justificat "Pe tati!" Na, răspunde dacă mai poţi!!!

Când vine de la plimbare trebuie să stau undeva ascunsă până se descalţă, dă jos haina şi apoi aleargă strigându-mă cât o ţin plămânii la mine, în cameră, ca să-mi sară în braţe. Dacă îi stric jocul şi ies înaintea ei din cameră, până nu s-a dezbrăcat şi deci nu a apucat să vine ea la mine, nu invers, se lasă cu supărare, cu iesit din nou afară şi repetat intrarea :D Ei, după ce i-am prins "schema" ştiu sigur că ăsta e unul din momentele  alese de iubăreală, când se aruncă la mine în braţe, cu tot corpul fremătând, ca un pui de pasăre bucuros că acum îi ies atât de bine zborurile, fericit că mama e sau revine întodeauna la cuibul drag :)

Şi apoi se lipeşte ca o ploaie caldă de corpul meu, pământ uscat ce-şi aşteaptă zi de zi binecuvântata alinare, se alintă şi mă alintă, se hrăneşte şi sălbatic şi duios, pentru ca să mă abandoneze inevitabil când i se pare că a lipsit tati prea mult şi aude uşa de la intrare. Atunci se reia jocul, aleargă de oriunde ar fi să-i sară lui în braţe şi să-i declare iubire curată...Sedusă şi abandonată... dar părăsită cu certitudinea că va reveni la mine mereu...încă şi încă ....

"Mami, vreau să te iubesc!"

Aşa a început ziua de azi :) Ce start mai călduros ţi-ai putea dori pentru o nouă zi?

 Nişte ochi negri, dar luminoşi, care se umplu de bucurie când îi întâlnesc pe ai tăi, nişte mâini delicate, perfecte, care se încolăcesc pe lângă gâtul tău, amorţit de treziri şi poziţii sucite, un glas limpede, curat, imposibil de redat pe note nici de cel mai priceput artist, un freamăt dulce care cuprinde tot corpul ăsta mic şi perfect (sentiment aiurisitc, dar chiar am contribuit la perfecţiunea asta!!) când se aruncă cu  toată bucuria peste tine să te strângă în braţe, cu intenţii declarate, să te acopere cu o ploaie de sărutări vanilate şi apoi să râdă ceresc "Mami, te-am iubit, hai jos acuma!"

 Cred că nu-mi pot dori altceva de la viaţă <3

"Am făcut fetiţă, mami, hai să vezi!"

Aşa m-a strigat Iulia, mândră de desenul ei :) Acu' să nu ziceţi că nu seamănă c-o fetiţă, are totuşi abia 2 ani împliniţi! :D

PS: Binecuvântată fie cutia de cretă, găsită de ea prin sertarele mele, numai bună de ocupat timpul ei si de eliberat al meu :D

Normal că şi al meu e mai tare :)))

Stiam eu că odată şi odată îi va veni rândul pozei :))) Episodul a fost absolut fermecător: încântată că am adormit copila zic "ia să profit şi să fac un duş"...între timp ea se trezeşte însă, adulmecă...nu dă de mine, dar se opreşte totuşi când dă de tătic, ale cărui urechi s-au cam făcut bune de pus la glosar până am venit eu :D că n-a îndrăznit să mişte bebeluşul adormit cu răbdare îndelungată :D