Era odată un copil care se născuse perfect. Aşa de perfect încât
pielea lui n-avea nici urmă de roşeaţă...sau negreaţă...sau gălbeneală,
cum, bine ştim, au cam toţi copiii. Şi atunci mama, mulţumindu-i lui
Dumnezeu (sau cui simte şi-n cine crede) se decide să aibă grijă de el
ca de ochii de cap, să nu atingă vreo boare de toamnă rece şi umedă
pieliţa asta atât de perfectă (nu repet istoria cu gradele de
comparaţie :D ), să nu îndrăznească praful drumului să înnegrească
minunatul dar al bebeluşului, să nu cumva uşa cuptorului în care se face
mâncarea să ofilească vârful unor degete curioase, să nu aducă iarna
cea albă şi urâtă vreun fulg de nea pe nasul mic şi roşu...Şi tot aşa.
Şi
creşte bebeluşul...face primii paşi, descoperă că lumea asta e mare, nu
îi are doar pe mama şi tata şi bunicii şi vecinii. Mai sunt şi copii ca
el. Copii care se târăsc prin praful de la marginea parcului, copii
care se dau de-a rostogolul prin frunze, copii care au voie să se
murdărească mâncând, copii care au voie să urmărească buburuze,
târându-se prin curte (proprie sau a bunicilor..sau a oricui, totuşi,
preferabil, curăţată de fecalele câinelui), copii care au voie să urce
în sens invers pe topogan, copii care au voie să plângă fără să li se
spună "taci, taci, nu mă face de ruşine, nu-i frumos în public!". Şi
atunci bebeluşocopilul cere "şi tu!" (că încă nu ştie vorbi tocmai
corect şi repetă mecanic apelativele care i se adresează. Şi mama,
grijulie, cu mâna pe cap, cu căldură în glas, îi spune "tu eşti copil
cuminte, mami, numai copiii răi se murdăresc şi fac lucruri care-o
supără pe mama! bine?"..."ine..." se aude, resemnat, glasul copiluluicupieleperfectă.
Iată-l
ajuns adolescent. Copilul e acum un băiat frumos foc, adună tot atât de
multe complimente ca atunci când era bebeluş. Parcă şi mai multe, că
prea se înmulţesc fetele care-i aruncă ocheade şi suspină la gândul că
cea pe care o va ţine de mână va fi cea mai fericită fată de pe pământ.
Mama nu încetează să se minuneze pe copilul ei perfect, mulţumeşte în
continuare, zi de zi, Demiurgului, că tare bine l-a mai meşteşugit, şi
spune că el e cel mai frumos, cel mai bun, cel mai ascultător copil. Şi
el zâmbeşte pentru că ştie cât de mult îi place mamei.
Într-o
zi, pe malul apei, sub podul pe care-l trece zi de zi întorcându-se de
la şcoală, vede o fată. Stă nemişcată, cu capul pe genunchi. O
urmăreşte câteva minute...nimic. Se decide s-o abordeze, mama îl
învăţase să fie bun cu toată lumea, să nu supere pe nimeni şi să ajute
oricând omul cu inima îndurerată. Se duce aşadar la ea. Cu glas şoptit o
întreabă dacă se simte bine. Fata ridică nedumerită
privirea...întâmpinându-l cu cei mai frumoţi ochi verzi pe care-i văzuse
el pe lumea asta...parcă lacrimile mari, curgând pe obrazul pistruiat,
atât de perfect pistruiat, îi fac şi mai frumoşi. Părul roşcat are
reflexele toamnei toate la un loc, adunate în şuvite vii, care freamătă
la fiecare suspin al ei. Şi nu mai poate zice nimic de uimire...doar se
aşază lângă ea, gândindu-se cât de ciudată e fata asta...şi cât de
frumoasă. Ciudată pentru că nu are pielea albă, perfectă, ca a lui, e
plină de pistruii ăia simpatici pe care-ţi vine să-i săru-ţi, rând pe
rând, nu are ochii albaştri, sunt verzi...dar nu ca verdele obişnuit,
culoarea lui preferată, un verde cu reflexe de chihlimbar, de parcă un
pictor zănatic amestecase din greşeală culorile şi tot din greşeală le-a
pus pe pânză. Şi buze arse...de plâns...Mama ei îi spusese azi că e
urâtă, că a fost greşeala vieţii ei, că nici măcar nu l-a iubit pe tatăl
ei, a fost un accident naşterea ei.
Băiatul, cu sufletul
exaltat de fapta bună pe care o face, se decide s-o ducă acasă, să-i
aline durerea, doar cât îi repetase mama să fie bun cu cei care suferă!
Fata, uimită că un străin îi vorbeşte atât de frumos, îl ia de mână şi-l
urmează fără să-ntrebe nimic, fără să-i pese că poate i s-ar putea
întâmpla vreo nenorocire. Daca mama ta îti spune că eşti greşeala vieţii
ei, ce ţi-ar mai putea face un străin, încât să suferi şi mai mult?!
Mama
îi întâmpină zâmbind. Ce copil iubit de colegi are ea! Uite, probabil
i-a venit o colegă nouă şi el vrea s-o ajute la matematică. Sau la
chimie. Sau la fizică, chiar şi la engleză, că se descurcă admirabil la
toate materiile. Le face suc de fructe proaspăt culese din grădină,
fiindcă fiul ei nu bea porcăriile alea ce le beai restul colegilor, şi-i
pofteşte să-şi petreacă timpul cum cred de cuviinţă. Se duc în
cameră...şi fata începe să-şi depene durerea, să smulgă cuie, bătute
adânc de mama ei în uşa de la cămara aia bine închisă, de-i zice suflet,
gândindu-se cât de minunată este mama acestui băiat cu piele atât de
frumoasă. La final, repetă mecanic "Ştii, eu sunt un accident! Eu sunt
un accident!" Băiatul nu nu mai rezistă şi se apleacă să-i sărute ochii
din care curg, din nou, lacrimi clare, lacrimi sărate, lacrimi superbe,
cu reflexe verzui...
Însă momentul, perfect, ar fi vrut să ţină o viaţă, se încheie
brusc, mama tocmai intră în cameră. Răvăşită de ce găseşte o scoate
afară pe fata cu pielea pistruiată, cerându-i să nu mai calce pe acolo.
Băiatul, rămas mut de uimire, stă pe loc. Nu înţelege nimic...asta
înseamnă bunătate? Să dai afară un om distrus de suferinţă? Spre seară îşi face curaj s-o întrebe pe mama ce s-a întâmplat...Răspunsul îi
înfige, rând pe rând, cuţite în inima cea bună şi simţitoare: "Nu de
aceea am avut eu grijă de tine, te-am educat corect, te-am păzit de
toate relele şi murdăria, pielea ta nu ştie ce înseamnă o
zgârietură!...ca să-mi aduci în casă o urâţenie ca aia, cu păr de
vrajitoare, piele pistruiata şi dizgraţioasă, ochi înşelători şi
tulburi, nici măcar verzi nu sunt. Tu nu vezi? Tu eşti perfect! Să nu te
prind cu ea!"
"Nu, mamă, se auzi glasul stins al băiatului. Sunt un accident!
Sunt un accident", după care ieşi ca o săgeată, să-şi plângă lacrimile
afară, ştiut doar de lună, când o apărea, pentru că nu avea de gând să
se întoarcă. Aşa că s-a dus la locul în care a întâlnit-o pe frumoasa
pistruiată. Dar, vai, nu-i ştie nici numele, cum o mai găseşte???
Orele trec...lui i se face foame....ce ciudată senţazie..el n-a
mai păţit asta, mama lui avea grijă să fie mâncarea gata întotdeauna la
timp. Un nor răzleţ aduce ploaia...şi hainele lui atât de curate şi
frumos călcate se boţesc, se pătează...o frunză putrezită se lipeşte de
cămaşa lui albă, dar nu o ia în seamă. Nu vrea decît s-o revadă pe
ea....
Şi iată că se vede o umbră apropiindu-se...dar nu vine spre el...nici nu se depărtează...se plimba derutată. Pare o femeie, că are păr lung. Se pune în
celălalt capăt de pod şi stă..uitându-se spre luna. Băiatul se apropie
şi inima îi saltă innebunită, e eaaa, e eaaaa! Se apropie, o ia în braţe
ca şi cum ar ţine toată lumea asta întreagă, şi spune, cu cel mai duios
glas posibil, acelaşi cu care îi vorbea mama lui: "Tu nu eşti un accident!
Eşti cea mai frumoasă surpriză!"
Apoi o ia de mână şi o duce spre parcul în care îl ducea mama,
copil fiind, să se dea în leagăn. Se aşază pe frunze amîndoi...şi stau,
furaţi de farmecul lunii, strâns, în braţe. Apoi se aud şoapte molcome,
duioase...Băiatul în spune fetei că de acum el va avea grijă de ea, va
munci, oriunde, chiar de-şi va zdreli degetele şi i se vor face bătături
în mâini..Dar ea n-o să mai fie nevoită să se întoarcă acasă. Fata
zîmbeşte şi-i răspunde cu cel mai dulce sărut, aşezându-l uşor pe buzele lui atât de frumos arcuite, apoi pe obrazul cu piele albă, cea mai albă pe care o văzuse...
.................................................
..................................................
...................................................
Anii au trecut...În parc doi părinţi îşi urmăresc bebeluşul cum se tărâşte, chiuind de bucurie, prin frunzele toamnei, care-şi căpătaseră, parcă, parcă reflexele ruginii din şuviţele rebele, superbe, roşcate, ale mamei.. Tatăl, niţel grizonat la tâmple, deşi nu
pare să aibă nici 30 de ani, se uită când la copil, cînd la mamă, cu-n
zâmbet pierdut în colţul gurii, răsfrânt într-o cicatrice care-i taie
buza...dar ce aer bărbătesc, de curaj pur, îi dăcicatricea asta! Îşi ia femeia de
umăr şi se aşază şi ei în frunze, râzând cu subînţeles, de parcă prin
zâmbetul ăsta erau complici la o taină numai de ei ştiută. Ceva mai
departe, nevăzută de cei doi tineri, stă o femeie mai în vârstă pe o
bancă. Ţine de lesă un câine alb, de rasă, cu o blană imaculată, ciudat
de curată pentru o vreme de toamnă. Din când în când aruncă privir
fugare spre cei trei....Chipul i se împietreşte, la fel ca lacrima ce
îngheaţă în colţul ochiului, încă neplânsă. Din neatenţia ei, câinele se
dusese la o baltă şi se gudura fericit, stropindu-şi blana albă,
perfectă... Femeia îl ia scurt de lesă şi porneşte spre casă,
mustrându-l cu blândeţe: "Nu ţi-am spus să nu te duci la baltă? O, dragul
de tine, cât eşti de murdar, blana ta perfectă s-a pătat. Fii fără
grijă, te duce mama acasă şi te spală, ca să fii din nou cel mai
frumos!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu