Postarea de azi nu e despre iubire...sau...e despre paradoxul ei.
7 octombrie. Curtea şcolii, intrarea dinspre sala profesorală.O mamă chemată probabil la şcoală de diriginte. O fiică între ele, stând cu capul plecat, conştientă că norii se vor face tot mai negri....şi tot conştientă că ea e cea care, vrând sau nu, i-a adus. Spirite încinse acompaniate de o muzică mult prea zgomotoasă, dată la volum maxim (e unul din drepturile lor, ale elevilor, ca pauzele să le aparţină). Poc...fleoşc...trosc...şi muzica, aia zgomotoasă, pare să ruleze la minim, lăsând loc sunetului făcut de palme (ale mamei) care loveau peste faţă (copilului. al ei). Nu obţin efectul dorit, fata nu ridică privirea din pământ... aşa că mama îşi înfige mâinile în părul ei, doar doar o să întâlească privirea ei. "Aaaauu"...linişte (deşi muzica mergea), feţe uluite, ale profesorilor şi ale elevilor care întmplător s-au nimerit în zona aceea de curte şi apoi lacrimi. Astea nu se mai aud...curg doar peste obrajii îngălbeniţi, părăsind nişte ochi goi care privesc "fără de ţintă" (nu "în sus", ca-n poezia lui Coşbuc, ci în acelaşi pământ care, din păcate, nu se deschide s-o înghită atunci, fix atunci, s-o ţină acolo închisă până trece supărarea mamei) şi se înnoadă în barbă...apoi udă haina galbenă, ponosită, nu de ultima modă, a fetei "De-aia te trimit eu la şcoală, să chiuleşti?" "Pleosc!"....Nimic. Dirigintă amuţită, copil spăşit, mamă gesticulând puternic, dar acum fără sonor, probabil în căutarea cuvintelor...culegându-ţi geanta de pe antebraţ, căzută de pe umăr în timp ce ridica braţul să...înveţe copilul că şcoala e o treabă foarte serioasă, că nu se lipseşte nemotivat, că lumea întreagă şi-n special cei din jur trebuie să ştie şi ei acest lucru.
Şi atât pentru că filmul (meu) s-a rupt în acel moment. S-ar fi rupt mai devreme dacă nu mă paraliza palma iniţială, facându-mă să împietresc, cu mâcarea în mână, deşi foamea mă indemna să manânc repede, în nici 5 minute urma să sune...Să-mi zboare gîndurile prin adolescenţă în căutarea unor episoade asemănătoare...Nu am găsit nimic, cel puţin nu din categoria "palme în public". Răsuflu uşurată, pe jumătate, oftez pentru amintirile triste stârnite, şi mă îndepartez imediat ce-mi vin în simţiri. Numai că liniştea nu revine, neputinţa mă apasă, laşitatea de asemenea. Oare de ce nimeni nu are curajul, în astfel de situaţii, să spună "Stop!" ???... să întrebe "Ce a făcut copilul acesta, acum 15 ani bebeluş vegheat cu emoţie şi hrănit cu dragoste, încât aceleaşi braţe care-l legănau atunci să-l loveasca acum?" Probabil toţi, în frunte cu mine, se gîndesc la faptul că dojenind mama (ea are voie sa dojenească, dar nimeni nu are voie să-i spună "ce-i mai bine pentru copilul ei, doar ştie ea cel mai bine) urmările ar fi exact cele nedorite...încă o scatoalcă dumnezeiască ("Bătaia e ruptă din rai" da? ) la întoarcerea acasă că...a făcut-o de ruşine...că daca nu fugea ea (fata) de la şcoală, deci nu trebuia să vină ea (mama), s-o înveţe minte care-i treaba cu chiulul, nu i-ar fi spus ei (mamei) d-na profesoară atotştiutoare că nu e bine ce face. Şi după acest raţionament, justificat, până la un punct, toată lumea răsuflă uşurată imediat ce "spectacolul" s-a încheiat...Şi-şi pune nişte semne de întrebare...sau nu.
Şi totuşi..nimic?! Asta să fie soluţia? Nicio reacţie? Dar dacă din moment ce ştim că muştruluiala mamei de către o terţă persoană nu aduce nimic bun, de ce nu încercăm cealaltă variantă, şi anume empatizarea cu ea...da, chiar cu ea, cu "mama cea rea". Rememorez de ieri, la fiecare câteva zeci de minute episodul...Şi-l rescriu cu mintea încă nedumerită. Mă văd ducându-mă la ea, prinzându-i mâna şi spunându-i: "Tare tristă trebuie să fiţi dacă fiica dumneavoastră v-a provocat aşa mare durere". Şi mă aud rugând-o să îşi ia fata, de mână, s-o ducă acasă (oricum motivări gata parafate şi ştampilate găseşti oricân de vânzare în caz că absenţele, cele provocate de mamă care-şi ia copilul acasă ar fi o problemă) şi s-o întrebe, cu glas potolit, deşi inima i se zbate în coşul pieptului mai tare decât căprioară în fălcile leului) unde a fugit, de ce a fugit de la ore...Si s-o rog să aibă tăria să-i asculte mărturisirea până la capăt, chiar daca fata o să-i spună "Mami, am fost cu prietenul la un suc fiindcă mi-a zis că dacă nu fug pentru el de la o oră înseamnă că de fapt nu-l iubesc". Şi atunci s-o înveţe lecţia. Să-i spună că oamenii care iubesc cu toată inima nu caută dovezi, nu cerşesc semne de iubire, nu pun condiţii. Doar se bucură de fiecare ocazie la vederea chipului drag...pe care sunt capabili să-l aştepte în parc până la terminarea orelor, ba până la terminarea temelor...chiar şi a curăţeniei din cameră. Şi data viitoare când îii cere acest lucru să aibă curajul de a refuza...numai aşa va putea şti, într-adevăr, dacă băiatul merită să fugă de la ore pentru el. Nu înainte.
Fabulez...e cazul să revin la realitatea tristă de la care am pornit. Mama nu va mai avea ocazia să poarte discuţia (care poate fi despre un iubit la fel cum poate fi despre fuga cu o prietenă pe malul apei, să fumeze liniştite, scăpate de ochii de vultur ai profesorilor de serviciu. Că aşa i-a spus prietena ei, dacă fumezi eşti ca adulţii, faci ce vrei, nu dai socoteală nimănui..şi că-i "fun" să faci asta, toată lumea bună o face) imaginată mai sus cu fiica ei, nu va putea nici s-o mai convingă, vreodată, să înveţe, să nu ajungă să muncească la normă, cum face ea, iar eu nu sunt decât una dintre făţarnicele îndopate cu articole despre creşterea copilului şi psihologie, nu doar despre creşterea copilului, care-şi susţine cu convingere, în orice dezbatere (verbală sau scrisă) convingerile, dar nu acţionează tocmai când realitatea îi cere să-şi folosească principiile.
Şi când te gândeşti că poate tocmai mama asta, cu părul neîngrijit, cu haină decolorată şi geantă învechită, roasă la curele (incredibil câte detalii pot reţine dintr-o întâmplare dureroasă) munceşte peste normă şi mănâncă pâine cu untură acasă numai ca să-i poată da fetei 3 lei în buzunar la şcoală în fiecare zi, să-şi ia foccaccia sau minipizza cum îşi au toţi colegii ei...te apucă plânsul...şi tragi fermoarul peste sufletul răvăsit, de frică să nu intre şi în al tău vreo fărâmă din neputinţa şi neştiinţa mamei...care-şi iubeşte copilul..aşa cum ştie ea că se face.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu