Trăiri retrospective

N-aş putea spune momentul în care am scris ceea ce voi copia mai jos din arhiva mea. Şi nici nu îmi doresc semnele exacte ale timpului...vreau doar să surprind trăirea.

N-am să încep cu începutul, n-am să relatez fiecare clipă din momentul în care s-a născut, nu pentru că n-ar conta, ci pentru că doar mai târziu am început, dintr-odată, să conştientizez existenţa ei. Cred că în jurul a trei luni. Până în acel moment totul e cumva inert, de parcă ar fi fost acum zece ani. N-am simţit în prima clipă cât o iubesc, dar am ştiut. Am ştiut că trebuie să am grijă de ea ca de ochii din cap, am ştiut că trebuie s-o alăptez, am ştiut că trebuie să-i dedic aproape tot timpul meu. Starea asta s-a prelungit până în clipa în care am simţit, cu adevărat, că o iubesc. Cumva iubirea din minte s-a prelins în suflet, a coborât de la conştient la sentiment. Si, din acel moment, am înţeles că nu există cale de întoarcere, că fiinţa aceasta, o bucată de humă însufleţită, s-a lipit de sufletul meu aşa cum se lipeşte pielea, rând cu rând pe corpul meu, învăluind cu grijă tot ce trebuie protejat. Si de pielea asta nu poţi scăpa numai rănindu-te…

Aşadar o nouă fiinţă s-a insinuat între noi doi, o fiinţă căreia pot să-i dedic tot timpul meu fără a simţi că nu mai am timp pentru mine.

S-a trezit…

Am revenit chinuită de gândul că nu pot pune pe hârtie tot ce îmi trece prin minte, toate stările care mă cuprind, rând pe rând, în prezenţa sau în absenţa ei. Încerc să mă relaxez gândindu-mă că nu trebuie să scriu nici cronologic, nici total. Nu cred că se poate spune tot, după care să pui punct şi să spui că ai terminat. Astfel de trăiri nu se termină, doar se amplifică, germinează, se transformă.

Poate ar trebui să vorbesc despre dimineaţă, momentul în care se trezeşte definitiv şi-mi caută, veselă, privirea, iar în momentul în care o întâlneşte începe să chiuie sau să râdă cu gura până la urechi. E tare vesel copilul acesta şi mă umple şi pe mine de veselie, pe mine, cea căreia mereu i s-a spus „zâmbeşte mai des!” sau „de ce nu râzi mai mult? eşti atât de frumoasă când râzi..” Şi mă întreb cum de-am făcut o aşa minune, eu, cea serioasă…şi-apoi nu mă mai întreb, doar mă bucur.

Îmi caută faţa cu ardoare, vrea să mă cunoască şi-n fiecare zi reia exerciţiul de pipăit, muşcat, mirosit. Nu se plictiseşte deloc, nici de faţa noastră, nici de veşnica jucărie portocaliu cu verde, nici de oameni, cât mai mulţi oameni. Adoră agitaţia, adoră să i se vorbească si adoră sa stea la sânul meu. Trepidează când vrea să mănânce, mă avertizează cu un chiot scurt, certăreţ, că nu are de gând să aştepte ceva ce i se cuvine. Şi aşa aş vrea să rămână, să nu aibă nicio reţinere în a-şi cere drepturile, să spună întotdeauna ce o doare, ce o întristează, ce o bucură şi ce o lasă rece. Să nu ştie niciodată ce înseamnă masca asta socială, „nu-i frumos să faci aşa”, „e ruşinos să…”, „oamenii sunt răi, trebuie să te fereşti de ei”. Să nu-i fie ruşine de sentimente şi să nu aibă reţinere în ceea ce priveşte puterile sale. Să fie liberă, asta-mi doresc cel mai mult.

De fapt e greşit să ai aşteptări, e greşit să visezi cu ochii deschişi la cum ai vrea să fie bucăţica asta ruptă din tine. Trebuie doar s-o iubeşti…si e atât de uşor, atât de uşor…Acum mă duc s-o umplu de pupături pentru că s-a întors de la plimbarea cu Andrei şi chiui, şi râde, şi zbiară, spunându-mi cât se bucură că mă vede.

Revin aici după un abandon destul de lung…culmea, nu din lipsa de subiect, ci din cauza faptului ca având prea multe de spus nici nu m-am putut organiza să mai scriu ceva. Sunt atât de preocupată să simt încât nu mai este loc de raţiune. Fiindcă oricât aş scrie eu despre iubire, tot raţiunea e cea care mă ajută să-mi adun laolaltă crâmpeiele de fericire.

Fata acesta a început să mă privească cu sufletul…să mă caute cu disperare când dispar din raza ei vizuală, să râdă cu hohote, să tremure toată când mă regăseşte, uitând să mă certe pentru lipsa mea din prea multă fericire că mă redescoperă…si se aruncă, parcă disperată, cu braţele înainte, ar vrea să sară, dar culmea, e prea conştientă că nu poate! Si atunci strigă, in cel mai adevărat sens al cuvântului, strigă s-o iau că nu mai suportă amânare, că vrea să se lipsească de mine şi să-şi caute, netulburată, sursa ei de hrană şi de iubire, iar apoi să mă privească zâmbind şăgalnic, parcă spunându-mi cât de mult simte, asigurându-mă liniştit că şi ea mă iubeşte nespus…

Dar mă trădează cu inima uşoară când, după prea multă vreme petrecută cu mine, îl zăreşte sau îl aude pe tatăl ei! Atunci se lipeşte de mine preţ de câteva secunde, ca şi cum şi-ar cere iertare pentru abandon, apoi se răsuceşte cu tot trupul spre el, întinde braţele şi râde cuceritor. Iar când întâlneşte privirea topită de dor a lui scutură din picioare şi-si face avânt cu mâinile să ajungă cât mai repede în cuibul cald de dragoste.

Există însă momente perfecţiune pe care ţi-e frică să le intuieşti, ţi-e frică pentru că deja sufletul tău este atât de îmbătat în vârtejul acesta de sentimente…dar cum fericirea creşte, creşte pe zi ce trece, frica se scurge tăcut, lăsând loc doar bucuriei. Plecaţi fiind în week-end am dormit pentru prima dată toţi trei într-un pat. Nu doar că ne-am odihnit mai bine decât am sperat, dar am avut partea dimineaţa de clipe magice. S-a trezit…prima, cum face de obicei…şi, după ce s-a dezlipit de mine a pornit să rotească privirea în locul cel nou…ca să descopere, întorcând capul în direcţia opusă, că tatăl ei doarme alături…Nu pot să spun ce fericire fizică a cuprins-o în momentul acela!!! Nici nu încerc…aş sărăci trăirea de atunci. În prima clipă s-a întors din nou spre mine, scuturându-se de fericire, parcă spunându-mi „Uite, mami, cine doarme cu noi!! Uiteeeee!” Am putut să fac liniştită duş pentru că după ce mi-a comunicat fericirea ei nici n-am mai existat, toată iubirea ei zgomotoasă s-a revărsat asupra lui, în cele mai diverse forme: muşcături, chiote, hohote, lipit de trup, gângurit drăgăstos…un adevărat ritual de seducţie cum niciodată n-o să existe între un bărbat şi femeia lui…atâta puritate fericită numai îngerii ţi-o pot dărui. Noi, „păcătoşii” suntem binecuvântaţi să trăim iubirea asta sublimă numai pentru că am fost şi noi atât de puri odată…

E o şmecheră seducătoare!!! Stă lipită de mine, în braţe. O cheamă cineva şiiii întinde braţele râzând, daaar în momentul în care celălalt dă să o prinde se întoarce în fracţiune de secunda spre mine, îşi scufundă nasul în pieptul meu şi priveşte sfios, dintr-o parte la cel sedus si abandonat, spunându-i clar, din privire, „doar nu credeai că vin la tine?”. Şi apoi râde fericită în braţele mele, ca şi cum nimeni şi nimic, vreodată, nu o va putea smulge de acolo.

Dacă asta nu e fericire, atunci ce e???